O zi cu soare
Cu toate că era deacum aproape de amiază și soarele frigea din plin, el continua să doarmă, visând probabil al nouălea vis.
Cine era el? Un băiat de 8 ani.
Cum se numea? Nu știu. Poate Ion, sau poate Andrei, sau… Alege un nume care îți place ție și el cu drag îl va primi.
Continua să doarmă pentru că nu trebuia să plece la școală – era în vacanță. Și s-ar fi tolănit probabil mult și bine dacă glasul grijuliu al mamei nu l-ar fi trezit. Desigur, la început a vrut să facă el nazuri, așa cum le place copiilor să facă. Dar, cît ai clipi din ochi s-a lăsat convins de o farfurie cu placinte că nu poate fi nimic mai plăcut și mai de folos decât sculatul de dimineață. Și pentru a-și întări propriile convingeri prin fapte începu să înfulece cu ambele mâini.
După ce isprăvi treaba asta se sculă de la masa și ieși afară. Pe pragul casei dădu un picior pisicii de zbură la doi pași de el. Ciudat lucru – ignorând regularitatea cu care băiatul îi acorda șuturi, pisica însăși cu aceeași regularitate venea și se atingea de piciorul, lui de parcă ar fi cerșit fiecare lovitură. Dar fiind prea mic pentru a băga in seamă asemenea particularități ale comportamentului pisicilor, el ieși din ogradă.
Aproape involuntar nările lui subțiri au tremurat ușor și un puternic șuvoi de aer a pătruns cu zgomot în plămânii lui – vacanță! Câtă bucurie și câtă fericire îi aduce unui copil acest cuvânt, pe care, chiar la așa o vârstă fragedă îl leagă de simțul libertății. Căci , în fine, anume asta înseamnă pentru un copil vacanța – a fi liber de orice obligații, a fi liber în hotărârile pe care le ia, a fi liber să alegi unde și când să te duci. Nu a chibzuit mult asupra ultimei întrebări și porni pe drum în direcția unde, chiar atunci, un cocoș cam somnoros hotărî să strige deșteptarea.
Mergând puțin zări la marginea drumului o fetiță. Avea o rochiță roșie și două cosițe, dintre care una era cam de două ori mai mare decât alta.
“ Și le-a împletit singură “, se gândi băiatul și se apropie de ea. Fetița avea un săculeț pe jumătate plin cu iarbă și acum se chinuia să rupă o buruiană de pe marginea drumului, crezând că e tocmai ceea ce le place mai mult iepurașilor să mănânce.
Băiatul urmări un timp încercările zădarnice ale fetiței de a-i veni de hac buruienii, apoi făcu un pas spre ea. Fără a spune nimic o îndepărtă pe fetiță cu mâina și prinse buruiana de tulpină. Se sforță pentru a o îndoi, până când auzi un pocnet ușor. I-o întinse.
Fetița înmărmurită îl privea cu ochii săi mari și negri fără a clipi și fără a ști ce să spună. Vântul îi flutura cosițele.
- Am niște iepurași, zise ea.
El îi privi ochii mari și negri, și roși. Își lăsă privirea peste mâinuțele firave și verzi din cauza ierbii rupte, apoi se aplecă și-i băgă buruiana în săculeț. O mai privi odată în ochi, se întoarse și fără a spune nimic porni mai departe.
Mergea pe drum, respira aerul proaspăt și se gândea. Cum credeți la ce anume? Poate la fetița de pe marginea drumului sau poate la chestii de alea năstrușnice care le vin în minte copiilor, cum ar fi : “Ce bine-ar fi să am o pereche de aripi să pot să zbor” sau “Dacă o să ajung la orizont și o să ridic mâna, o să pot să ating cerul?” sau multe alte bazaconii. Cum n-ar fi, îl scoase de pe gânduri un sunet pe care îndată îl recunoscu – era sunetul unui greier. Strident și insistent, zuruitul său parcă cerea tălmăcit unei lumi întregi ca purtând dezlegarea unui mare mister.
Băiatul hotărî tot atunci să-l prindă. De fapt voia să încerce o nouă metodă de a prinde greierii și nu ar fi scăpat în nici un fel așa o șansa.
Sunetul se auzea dintr-un lan de porumb și după cum îi se păru lui cam la vreo doi pași depărtare. Făcu primul pas în lanul de porumb și își dădu seama că era dezbrăcat pe jumătate – frunzele aspre îi lăsară niște urme mici, abia vizibile, dar cere dureau și frigeau insuportabil. Nu se lăsă cu una cu două și cît ai clipi își făcu rost de o nuia rupând-o dintr-un copac de pe marginea drumului.
Greierul fluiera insistent și el păși pentru a doua oară în porumb, folosind nuiaua ca pe o sabie cu care se apăra de frunze. Să știți că-I plăcuse chiar treaba. Se credea un ostaș de vremea lui Ștefan cel Mare, iar porumbul u era altceva decât oastea inamică pe care el cu râvnă o făcea ferfeniță.
Deodată se opri brusc. Pe semne își aminti ce căuta el în lanul de porumb. Ascultă câteva clipe. Liniște… Băiatul rămase încremenit…
- Zr-r-r-r-r! zr-r-r-r-r!
- Uf! – răsuflă cu ușurare. Se speriase un pic.
Porni din nou, dar se străduia să facă cît mai puțin zgomot. Nuiaua o ținea în față pentru a se apăra cît de cît de frunze. Greierul părea să se fi ascuns la o distanță mult mai mare decât presupuse el. Mai merse câțiva pași când își dădu seama că o luase aiurea. Zuruitul se auzea din dreapta. Porni într-acolo și peste câțiva pași se opri iarăși descumpănit. Acum I se părea că se aude din spate și din stânga. Întretimp mâinile și pieptul I se făcuseră roșii de zgârâituri. Ochii îi lăcrimau din cauza prafului, iar într-un picior îi intrase un spin care îl durea, dar pe care nu avea timp să-l scoată.
Probabil că deacum v-ați gândit că a căuta un greier într-un lan de porumb e poate mai absurd decât a căuta un ac într-un stog de fân.
- Aveți cea mai mare dreptate – va zice un domn solid, chel și având pe nas o pereche de ochelari iar în buzunar diplomă de studii superioare și-ți va calcula și probabilitatea de a găsi acel greier, care, după socotelile lui, va fi infimă.
Nu a stat însă o clipă pentru a chibzui asupra tuturor variabilelor și necunoscutelor de care maturii se împiedică la tot pasul. Pentru el există doar greierul și tot ce face el este pentru a-l găsi și atunci, domnilor savanți, despre care probabilitate poate fi vorba...
Durerea din picior devenea insuportabilă iar mâinile și pieptul îl dureau din ce în ce mai tare. Se așeză pe pământ. Își privi talpa. Acolo unde îl durea se vedea doar capătul spinului ca un punctișor negru. Îl apucă cu două degete și trase. În locul lui apăru o picătură roșie peste care el îndată lipise o frunzuliță.
Rămase așezat. Se gândea ce să facă mai departe când un sunet pornit de undeva din burtă îi dădu de înțeles că trecuse cam jumătate de zi de când nu mai mâncase. Simți că-i era foame. Îi păru rău că nu-și luase cu sine vreuna din plăcintele din care mâncase dimineața. A mai ascultat un pic indignarea propriului stomac, după care hotărî că trebuie să se întoarcă acasă și că numaidecât va mai trece pe aici și atunci greierul nu-i va scăpa.
Se ridică și porni. Soarele începea să coboare spre apus cu toate că zăpușeala continua să fie insuportabilă. Peste un timp îi păru că merge greșit și după ce chibzui un pic porni în altă direcție. Dar pe măsură ce mergea, senzația că o luase aiurea creștea, făcându-l până la urmă să se oprească. Se simțea pur și simplu pierdut și în disperare începu să strige.
- Ajuto-o-o-or!
Liniște.
- Ajuto-o-o-or!
Același răspuns...
Din cauza căldurii fața îi transpirase și colbul, lipindu-se de ea, i-o făcu aproape neagră. Acum însă din colțul ochilor porneau două urme albe-albe, care trecând peste obraji se terminau cu două picături mășcate. Atârnând un pic de bărbie, ele cădeau pe pieptul și mâinile roșii de zgârâturi, făcându-l să tresară de fiecare dată.
Încercă să mai strige o dată dar nu se auzi nimic. Nu mai avea glas. Și atunci, în disperare, începu să fugă. Fugea fără să-i pese de nimic. Fugea de propriile lacrimi. Fugea, pentru că știa că numai așa va putea să ajungă undeva. Începuse să se împiedice. Îl durea ceva în piept și simțea că nu-i ajunge aer, dar nu se oprea.
Când era gata să cadă i se păru că vede ceva alb. Peste câteva secunde stătea pe marginea drumului. Nu mai simțea nici durere, nici frică, nici deznădejde, nici chiar bucurie. Nu simțea nimic.
Se lăsă încet, fără grabă, pe iarbă. Ba da , simțea – simțea oboseală, dar nu una chinuitoare, ci una care aduce plăcere și simțul a ceva împlinit. Apoi își aduse aminte despre fetița de pe marginea drumului. Privi la picioarele sale și-și dădu seama de ce. Alergând, i se prinse între degetele de la picioare fire de iarbă ca niște smocuri mici, care emanau același miros pe care îl avea săculețul și mâinile fetiței. Zâmbi. Mișcă din degete dar firele de iarbă nu căzură.
Deodată, chiar lângă el se auzi un zuruit. Întoarse capul și văzu un greieraș cu aripioarele verzi ca iarba dintre degetele lui. Nu încerca să-l prindă. Îl privea zâmbind. Greierul stătu un timp apoi cu un pocnit abia auzit făcu o săritură și se pierdu printre ierburi.
Soarele venea să apună. Băiatul ridică capul și rămase cu privirea ațintită spre lanul de porumb. Ce văzu? Același domn cu ochelari privind într-acolo va zice:
- Nimic de văzut !
Băiatul privea însă fără să clipească spre lanul de porumb, care nu era decât un lot de pământ de vreo 40 de ari, înconjurat din toate părțile de case și aflat chiar în mijlocul satului.
Se ridică și porni spre casă, unde pe prispă, la lumina apusului de soare se încălzea o pisică, care nici nu bănuia ce dezamăgire o așteaptă, căci atunci când un băiat de opt anișori va intra pe poartă și ea îi va alerga în întâmpinare pentru a-i „cerși” o nouă lovitură, ea nu va simți decât o mâinuță gingașă mângâindu-i blana.