De ce este cubul cubic? Cum a ajuns cubul atât de rigid? Muchiile lui ca niște idei fixe nu vor deloc să glumească cu unghiurile dintre ele și le țin drepte și sobre. Plimbările de seară din interiorul unui cub se sfârșesc întotdeauna la latura opusă. Cum ar putea cubul să-și spargă vreodată monotonia egalității, plictiseala suficienței lui 90°, dacă sensul stabilității îi este cea mai importantă viziune? Orice perete al său îi poate fi bază, iar baza sa poate fi la fel de bine și acoperiș dar și pereți laterali. O lume minunată doar pentru cei care, orbi fiind, au nevoie să atingă tot timpul un perete. Singura distracție pe care o poți avea acolo este să mergi pe diagonale, iar atunci toată lumea cubului ar comenta: “Ãsta este nebun! Merge pe diagonală!”. Oare conul să fie scăparea?

Conul…desigur…este conic. Știu că sună cam laconic, dar cine mă va contrazice? Cu toții l-am recunoscut pe pi măcar o singură dată în viață. Eu m-am obișnuit să-l văd mai peste tot – ultima oară era în ascensor pe butonul rotund pe care scrie ‘p’ de la ‘parter’. Acolo, la parter, baza conului îmbrațișată de un mare pi dizolvat în cercul pe care se sprijină tot conul. Îngrozitor! Am crezut că am scăpat de atâta dorință de stabilitate când am evadat din cub, dar nu, conul trebuie să stea și el pe ceva. La ce bun senzația de montaigne-rousse pe care o ai coborând din vârful conului în spirale sălbatice din ce în ce mai largi, când vitezomanul din noi se umple de satisfacție, ca să se trezească în final jos…nefericit. Tot ce mai poate face este să se învârtă la același nivel ca un imbecil ratat, cu viteza maximă a trotinetei. Nu găsesc nici măcar o diagonală pe care să mă avânt ca să zică lumea că-s nebun. Și după toate astea, săracul con mai trebuie să îndure cea mai nemiloasă dintre frustări – lipsa efectului de piramidă.

Visez la o sferă. O, da! De o sferă avem nevoie, să ne pierdem demenți în toate direcțiile, să-l căutăm pe π și el să fie peste tot în jurul nostru și în noi. Poți să ai oricâte diagonale dacă-ți dorești să le numești așa, o lume plină de diagonale sărite de pe fix, de cercuri și spirale labirintice pe care să aluneci fără încetare. Acolo totul este precar, echilibrul este cea mai efemeră senzație, un loc în care lumea se rostogolește în toate direcțiile, iar tu poți să te rostogolești invers dacă asta îți dorești - cui îi pasă ? Un loc unde dacă nu ești nebun, cu siguranță va trebui să înveți să fii. De câtă culoare vrei să ai parte? Poți avea toată culoarea pe care o poți suporta, într-o sferă în care lumina se joacă cu toate simțurile tale care deja nu mai sunt distincte. Auzul se substituie mirosului, mirosul văzului, cu gustul parcă poți să pipăi și toate sunt adunate la un loc într-un singur simț de omniprezență. Atunci, să știi că ai ajuns în singurul loc de unde poți vedea tot. Ești chiar în centrul sferei. Ești acolo unde echilibrul urlă de dorința de a cădea în orice direcție îți alegi.

Doar de acolo poți să te avânți cu sfera ta înainte, în căutarea unui cub în care să te înscrii.