Strada te facea sa vrei sa o traversezi. Asta este scopul ei, sa te duca pe cealalta parte, Daca esti langa scoala privind parcul acesta parca se apropie, acaparand campul vizual, inghitand curbele realitati din jurul tau, tragandu-le, indreptandu-le. Daca alegi sa pasesti pe astfaltul batran, pornesti deja intr-o aventura. Ce ai lasat in urma se pierde in bataia vantului si inainte chiar de a ajunge la linia alba de separare, realitatea se schimba, subtil. Se inopteaza iar pete luminoase de fotoni portocalii murdaresc panza altfel impacabila ce este ridicata in mijlocul trotuarului. Bordura din fata ta nu exista, de ea nu te vei impiedica nici daca vei incerca caci deja vointa apartine altcuiva. Un moment de luciditate in care auzi inauntru tau : ‘nu trece, fugi inapoi !’ se pierde la fel de repede precum a venit, pe undele timpului, trecut sau viitor, nu mai conteaza.
Ai ajuns.
In fata ta, Parcul Tineretului. Intrand pe poarta larg deschisa, ajungi pe un drum pietruit incadrat de banci, in spatele carora copacii plantati de primarie opreau raspandirea planteor salbatice. Pe cat inaintai, realizai ca te afli intr-o padure ce devenea tot mai intunecata, veche si murdara. Drumurile pietruite fie se infundau, oprite de copaci uriasi sau de balti negre, fie continuau in bezna.
Parcul imiaparea in vise, amenintator, sumbru. Ziua cand treceam prin el ma tulbura de fiecare ata. Aveam impresia ca trec printr-un exponat d muzeu. Fiecare pietricica, frunza si banca erau amplasate parca de o unica vointa ce folosise un plan dintr-un manual ce copia un alt parc, incare stiam ca am fost, macar odata. Familiaritatea locului ma impulsiona sa sfasii intr-un acces de furie, schita cu care eram pacaliti noi. Copacii nu sunt doar un dreptunghi maro cu un capat infipt intr-un sol perfect drept, cu celalalt acoperit de o incalceala de curbe-crengile, pline de triunghiuri verzi-frunzele. Animalele nu sunt alcatuite din o multitudine de cuburi suprapuse, cu tranzistori si fire prin care circula curentul electric de la procesorul din varf. Imi vad mana dreapta, fiecare muschi, tendon, os, celula, atom, quark se arata ca o harta. Pot sa numar, am aproximativ 10 la puterea 23 de quarci in mana. Inmultesc cu 10 si m-am numarat.
Pixul muri intr-un alb difuz. Un timp am ramas nemiscat neintelegand ce s-a intamplat. Acum folosesc altul. Cititorule, n-ai cum sa observi diferenta si nici nu stiu daca iti pasa. Pntru mine conteaza mai ales ca in mod profetic, chiar a avut loc ce am scris. Cuvantul ‘intamplat’ de mai sus e incrustat pe hartie cu un minim de pasta. Ultima suflare a fost punctul latit monstruos.
Imposibil. Halucinatie. Coincidenta. Vis. Dormi !. Nu. Conteaza? Se intuneca. Dormi adanc. Negru.
Oaza de liniste intr-un nor colosal de furtuna. Pentru scurt timp valurile se diperseaza, lasand cerul senin, adevaratul cer sa fie vazut, incununat de soarele universului, sclipitor, puternic, calduros, plin de iubire. Pentru o clipa il vezi. E undeva foarte sus, deasupra norului. O dunga de lumina coboara. Coboara de mult, din vremuri acum transformate in nisip. Spulbera intunericul in care ma inecam si incarca orasul cu scantei. Schita arse, se transformase in scrum. Ramase adevaratul parc asa cum reuseam sa il vad cateodata atunci cand eram copil. Atat de asemanator dar acum real, profund.
4 umbre au aparut in fata mea. Prima se transforma in Hebert.

Primul lucru pe care l-am facut, trezindu-ma a fost sa citesc ce am scris in somn. Terminand am simtit doar disperare. Ma temeam ca depasisem pragul normalitatii si innebunisem. Am patruns in zone ale creierului meu ce trebuiau lasate in pace, am deranjat mecanismul fragil ce imi asigura integritatea mentala si am pierdut controlul. Deja este prea mult. O sa incetez sa scriu.