ZIUA ÎN CARE N-AM PUTUT SÃ MOR

Era o zi ciudată, la fel ca oricare alta. Întâmplări stranii se succedau fără nici o logică, încurcând viețile lipsite de sens ale unor oameni surzi, muți și orbi, care se mișcau doar din inerție, îndeplinindu-și mecanic ritualurile lor amorale.

(…O femeie-kamikaze aruncă în aer raionul de jucării al unui magazin. Un deputat strivește sub roțile bolidului său negru-metalizat o bătrâna, ce-și ducea cele șapte gâște spre gârla de la marginea satului. O haită de câini comunitari sfârtecă un copil ce ieșise de la grădiniță…)

Dimineața, soarele jilav se strecurase un timp printre zdrențele unor nori ce nu aveau în ei nimic apocaliptic. O lumină galbenă, de ceară topită prin cimitire, înecase universul perfect delimitat al orașului. Dar cele treizeci de mii de trupuri deformate, adăpostind în ele suflete sterpe, înregistraseră faptul doar într-o celulă a materiei lor cenușii, destinată ștergerii rapide și definitive.

(…Casa de marcat a unei alimentare de cartier refuză să-și deschidă sertărașele. O Dacia 1410 își înnebuneste proprietarul refuzând să intre în marche-arriere. Calculatorul unui licean îmbătrânit deja refuză să efectueze calcule în baza opt…)

Nimic nu decurgea normal. Deși prognoza meteo anunțase vânt în rafale dinspre vest, o boare primăvăratică se declanșase chiar înainte de prânz, aducând miros de ierburi putrede de la răsărit. Miasmele mlaștinilor ajunse deasupra orașului, acoperiseră lividitatea soarelui. Însă oamenii respirau cu nesaț.
Se întunecase în miezul-zilei și nimeni nu părea să se neliniștească. Lumea își vedea în continuare de fără-sensul problemelor ei, precum liliecii în galeriile unei peșteri, cu deosebirea că guano-fosfatul are o mult mai mare importanță economică.

(...În altă parte a pământului, în numele djihad-ului, venerabili înțelepți cu bărbi albe și lungi împușcă în pântece femei însărcinate. Iar în același timp doi preoți creștini, cu frică de Dumnezeu și iubire față de semeni, se altoiesc reciproc în ușa unei biserici din secolul al XVII-lea…)

Ar fi trebuit să plouă dar, ca de obicei, din norii uscați cerul scuipase doar de câteva ori asupra lumii. Praful umed al trotuarelor se ridicase indecent, învăluind picioarele transpirate ale trecătorilor neobosiți și indiferenți. La fel ca aerul, și ochii lor erau văduviți de lacrimi. Nici nu-și mai aminteau de când nu mai plânseseră. Dar ce nevoie ar fi avut de amintiri?

(…Trei nou-născuți mor într-o maternitate. Cauza: necunoscută. Un procuror cade de la mansarda vilei sale. Cauza: necunoscută. Trei puști de nici șaptesprezece ani violează și apoi sugrumă o bătrână septuagenară. Cauza: necunoscută.)
(…Moartea plutește în jur. E singurul lucru normal în lumea asta ciudată. Și totuși, e ciudat câte feluri de a muri există…)

Ieșisem în oraș în mijlocul întunecat al zilei. Mă săturasem de izolarea mea de animal izgonit de haită. N-am reușit să înțeleg oamenii, cu modul lor straniu de a trăi fără să vadă, fără să vorbească, fără să audă. Le-am privit de multe ori ochii goi, buzele lipite și pavilioanele urechilor mutilate de inactivitate. Nicăieri, nici un semn că cineva ar fi luat cunoștiință de existența mea. Puteam să urlu, să sar, să mă izbesc cu pumnii în piept sau cu fruntea de pereți, căci nimeni nu ar fi schițat un gest, iar în privirile lor nu aș fi surprins decât gânduri cel puțin meschine.

(…Un fiu își bate părinții pentru că i-au dat să mănânce, de două ori în aceeași zi, sarmale. O fată de treisprezece ani naște un monstru. O alta, de șaptesprezece, aduce pe lume un copil normal, însă îl sufocă și apoi îl aruncă în buda din fundul curții…)

Mergeam printre oameni care se credeau vii doar pentru că mâncau, lucrau și dormeau. Mâncau, lucrau și dormeau. Mâncau, lucrau și dormeau. Continuu. Perpetuum-uri mobile perfecte. Nu se opresc niciodată, decât atunci când se strică.
Îmi părea rău că nu aveam perfecțiunea lor mașinistă și mă simțeam tot mai izolat de platitudinea generală. Simetria și liniile drepte îmi deveniseră dușmani. O pisică neagră mi-a tăiat calea. Un bețiv m-a ocolit, executând o superbă voltă spre dreapta. O cioară dintre sutele de ciori croncănind prin plopi, mi-a însemnat umărul stâng.

(…Undeva, sute de vaci sunt omorâte și arse în crematorii. Altundeva, sute de oameni se izbesc de sticlă și oțel. După trei zile, de sub dărâmăturile unui bloc prăbușit fără ajutorul aviației civile, mai sunt încă scoase trupuri mutilate…)

Pașii mă purtau prin parc, spre marginea orașului unde, în poligonul militar, o companie efectua trageri cu muniție de război de acum treizeci de ani. Cunoșteam la perfecție locurile. Știam unde sunt plasate posturile santinelelor și mi-ar fi fost usor să le ocolesc. Trebuia doar să aștept comenzile premergătoare unei linii de tragere, iar la strigătul „Foc!” să țâșnesc dintre copacii din spatele țintelor fixe, năpustindu-mă în jos pe taluzul de pământ lutos și roșiatic. Aș fi închis, ochii ascultând doar cântecul țevilor și șoaptele plumbului. Și moartea mea s-ar fi înscris normal în rândul tuturor morților nefirești.

(…În stare de moarte clinică, un om e îngropat cu surle și trâmbițe de rudele-i exagerat de îndoliate și moare apoi definitiv, în propriul său sicriu, după ce în zadar încercase să sfâșie cu unghiile îmbinarea perfectă a lemnului bătut în cuie…)

Eram convins că nu aveam cum să-mi ratez propria-mi moarte. Zărisem de atâtea ori, în timpul tragerilor din armată, cum gloanțele ocoleau dreptunghiurile de carton înfigându-se în nevinovăția pământului din spatele acestora, făcându-l fărâme.
Străbăteam încet aleea parcului, derulând în minte, cadru după cadru, filmul ultimelor mele clipe. Fără spaimă. Fără entuziasm. Semenii mei parcă reușiseră să ucidă și în mine groaza și bucuria. Mă molipsisem tocmai atunci, în momentul în care ultima mea faptă ar fi trebuit să fie un antidot la cumplita lor boală. Am realizat asta brusc și m-am cutremurat. Mi-am îndreptat umerii iar mersul mi-a devenit mai ferm. Doar mergeam la moarte!

(…Un submarin se izbește de fundul oceanului. Un petrolier își varsă încărcătura în mare doar pentru a se mai menține câteva ore la suprafață. O ambulanță accidentează mortal o persoană pe autostradă. Două avioane se ciocnesc, precum ouăle de Paște, în aer…)

Parcul era pustiu la acea oră întunecată din zi. Dalele aleii se înșiruiau rebele, printre băncile prea țipător vopsite pentru cumințenia și bătrânețea arborilor din jur. Neprezența oamenilor mă întărea. Mă convingeam singur de normalitatea hotărârii mele.
Și totuși, pustietatea nu era decât aparentă. La celalalt capăt al aleii, cineva se ridicase de pe scândurile bolnave de culoare ale unei bănci și venea spre mine. O presimțire îmi accelera bătăile inimii. Mersul mi se încetini din nou, însă distanța dintre noi se micșora implacabil. Începeam să deslușesc trăsăturile persoanei din fața mea. Era o fată!

(…Pe o insulă, barbați înarmați cu praștii și arbalete trag asupra soldaților din elicoptere, ce aruncă bombe peste colibe locuite de femei și copii. În niște munți, mai sterpi ca iasca și mai fierbinți ca iadul, sunt trimise ajutoare umanitare: conserve sărate și pături de lână…)

Tinerețea ei mi-a ultragiat vederea, iar frumusețea ei mi-a umilit gândurile. Abia îmi ajungea până la umeri, dar cascada părului, cu toate nuanțele toamnei risipite-n suvițe, o făcea atât de înaltă că a trebuit să-mi ridic privirea. Degetele-i subțiri, lungi și fine, țineau mângâind doi trandafiri, mai roșii și mai învolburați decât sângele ce eu ar fi urmat să-l pierd.
Zâmbea, iar zâmbetul acela m-a strivit sub strălucirea inocenței lui. M-am oprit, căci și ea se oprise. Sub fruntea-i înaltă, două perechi prea lungi de gene tremurau.

(…Era ceva ce parcă trebuia să scriu… însă am uitat…)

Când i-am întâlnit privirea, toate hotărârile mele de până atunci s-au prefacut în scrum. Descoperisem în adâncurile ochilor ei căprui că lumea nu era în întregime așa cum o imaginasem eu. Mai existau oameni ce pur și simplu trăiau cu toate simțurile treze. Trebuia doar să-i găsesc.
Stăteam nemișcati. Ea zâmbea. Și poate că aș fi rămas și acum pe aceeași alee, privind urmele ochilor ei. Însă, încet, o mână micuță s-a întins și mi-a oferit un trandafir. M-am aplecat, i-am cuprins palma și i-am sărutat degetele. Culoarea petalelor i-a năvălit în obraji și, fără să rostească un cuvânt, a plecat.

(…)

Într-un târziu, când se luminase a seară, m-am întors si eu spre casă strângând trandafirul în mâini. Nu mai era nimic de făcut… Căci ziua în care n-am putut să mor se terminase…