măsuram cu pașii latența stâncilor, darius, treceam peste frontiera invizibilă a lucrurilor, timp în care bărbatul acela își decupa din pânza freatică a zilei un spațiu incert.

printre alge roșii, nu aveam aer să pot vorbi. nu simțeam cuvintele în interstiții. nu reușeam nici să scriu. și îmi dădeam seama cum aș putea ajunge într-o zi să închid porțile, ca și cum nu am fost. în calmul încremenit al mării, eu eram inerția, ea era mișcarea.

marea îmi răsturna amiaza pe glezne. am și acum urme de meduze până dincolo de punctele tale cardinale. ating sunetele, în linia mea continuă spre firescul nisipurilor. tu nu ești, darius, tu nu ești.

nu te-am aflat. nu îți pot contura inima, nu știu dacă existența ta este aritmică sau dacă așa percep eu dansul vag al absenței.

știu doar că în lumea aceea a ta fără dimensiuni concrete mă recompui din fragmente de tine, fără să întrebi unde s-au pierdut primele trupuri.

te-am căutat în Lhasa, așa cum ne căutăm noi, oamenii, moartea.