Vrajă nebună, prizonieră in neant m-ai făcut!Sadică himeră, am intrat în joc ca într-o horă de păpuși sinucigașe care, rând pe rând, bănuind absolutul înșelător al dansului în cerc, se desprind și cad în abis, cu trupul fad sfâșiat de iluzii renegate.
Vis nu e! În delir văd orizontul îmbibat de soare,văd ploi,văd viscol, văd ninsoare…și totuși nici vânt nu mă atinge, nici primii fulgi nu mă îngheață, nici o frunză nu îmi mai mângâie toamna părul și chiar ciorile, fără voia lor, mă ocolesc. Sunt spectatorul disperat al unei lumi care nu mai este a mea. Bat îngrozită cu pumnii însângerați, roșii, în aparenta transparență ce mă înconjoară ca un cub de sticlă, fără șansă de evadare. Spectatoare sunt a fostei mele lumi, în care iubirea era în stadiul de trandafir crud, înflorit, sfidător când întâlnea ciudatele cuburi de sticlă.
“Eu sunt liber, sunt frumos, sunt ideal…sunt al tău dacă mă poți culege.” Vorbea fară a vorbi, atrăgător era, fără a dori. Și chipuri slinoase, mutilate, în veșminte zdrențuite și cu ochi încleiați de lacrimi înghețate se trânteau în pereții propriei capcane, pentru a-l mai atinge o dată, o singură dată să-i mai simtă mângâierea divină și demonică. Îi înnebunește luciditatea în acel spațiu ciudat, îi sfărâmă conștiința, îi sfârșește ideea că vor să guste iar din fructul care i-a otrăvit, fruct a cărui dulceață forțează limitele percepției, cu semințe mai amare decât strigătul de disperare al unui încarcerat în dor.
Trandafirul e cules de naivul incă liber, idolatrizat și strâns la piept ca o comoară neprețuită, sufocat de respirația lui obsedantă si ars de scânteia ochilor posesivi. Se menține totuși tânăr, oferă clipe dyonisiace, delirante, nelumești… Transformă un copac într-un palat de smarald, o floare într-un fascinant simbol al fericirii, nisipul murdar în mătase și satin, marea în șampanie înspumată, luna într-o zeiță care împlinește dorințe nedezvăluite.
E o realitate ravisantă, un paradis transcendent în care locurile sunt sfințite de tălpile îndrăgostiților care le calcă,de clipele petrecute împreună.E o exacerbare a semnificațiilor unui gest, unei priviri, unui cuvânt.E idealismul primului trandafir cules, pe care îl strângi la piept până moare, apoi îl plângi, îl mângâi, îl îneci în apă, speri să-și revină din durerosul leșin. Îl plantezi din nou în pământ, la soare, și te apropii de el mereu cu o speranță. Dar cu timpul devii conștient de faptul că l-ai ucis. Te învinovățești, plângi din nou...Vine resemnarea...îl așezi cu grijă între filele volumului tău preferat și te întorci la el zi de zi, apoi tot mai rar. Va avea mereu un loc în inima ta și nu vei mai îmbrățișa niciodată atât de strâns alți trandafiri.
Bobocul iubirii e însă înșelător. Te amăgește.Te crezi stăpânul său, îl domini. Dar cu cât înflorește mai mult, te subjugă, te apucă din toate părțile și te vezi răstignit în spinii pe care la început erai prea orb sa-i observi.Devii sclav, instinctual ai tendința de a ocroti și mai obsedant floarea, care va muri în curând sufocată. Rămâi marioneta spinilor, care te rănesc ori de câte ori te avânți să resuscitezi petalele. Nu poți concepe tragedia, te zbați ca un pește pe uscat, îți rupi hainele în ghimpii care nu te slăbesc și îți sfâșie carnea, jinduind la sângele inimii. Te smulgi sălbatic, îi învingi, ești un erou al luptei cu ruinele iubirii pentru a deveni matador al durerii. Urmează speranța... Urmează infernul...
Meschinul joc al iubirii pierdute m-a dus la automutilare. M-am zbătut în cubul meu de sticlă, am strigat, am tăcut, am privit cum copacul meu de smarald arde; florile zac uscate și mucegaite; nisipul miroase a hoit, e aspru și rece; marea are aspect de cianură; luna,cu ură plantată în răni, apare roșie ca sângele infectat de pe pumnii mei zvâcnind de durere. Zgârii animalic cușca și alerg cu ea în spate prin câmpuri de trandafiri. Îi privesc cu ochi injectați și aș vrea să mai pot atinge o dată aceeași petală care murind m-a îngropat. Văd în jur doar trandafiri,sunt în mijlocul unei furtuni de petale, dar nu-i pot ajunge. Îmi urăsc floarea la fel de mult pe cât o doresc din nou. Sunt himere, sunt iluzii, sunt imagini repetate ale iubirii mele ucise.
De ce mai sper încă să te sparg, vrajă sfidătoare? Oricum nu va mai fi același trandafir, ci o epavă de lut. Întind mereu mâna spre un paradis pierdut…M-am săturat de insolitul euforic al aceleiași carcere. Înlănțuită pășesc într-o lume iluzorie, fără culori. Și dacă voi evada? Îl mai sărut o data. Atât îmi doresc, apoi caut un cactus care ascunde flori. Dar cine știe? Poate dobândesc resemnarea animalului sălbatic, captiv al hazardului. Voi deveni aliata pasiunii iraționale, infamă maestră a picturii în sânge.Cupidon e legat la ochi!