Mă cufund în istorie, străbunii îmi vorbesc, firul pur și simplu dramatic mi se încolăcește pe deget, mărțișorul curge în somnul meu, mă trezește într-un țâșnet, într-o străpungere a aerului cald, aproape ireal, către o viață dramatică, sângeroasă, frământată, flămândă, contorsionată și dură. Șnurul îmi împinge din nou gândul către lumină, abis ce se naște din întunericul celor ce-au fost către primăvară. Cum o fi fost primul om de pe acest pământ, care și-a pus atâtea speranțe, dorințe arzătoare, fantezii nebune de extazul tinereții, al începutului, într-un șnur nou, într-un șnur fundiță care să lege norocul, care să lege floarea, care să lege speranța, care să lege iubirea, fericirea, totul ... maiestuos într-o simbolistică numai a noastră, într-un cântec ce doar inima mea și a ta îl pot încălzi. Cum o fi fost primul strigăt de bucurie la vederea unui simplu șnur, primul zâmbet de copil la vederea lui, prima îmbrațișare caldă adusă de un roșu și alb. Ce sânge crud îmbinat cu alb pur încântă privirea și totuși... al cărui om a fost primul strop de sânge ce a pătat sublimul imaculat ?!