Sentiment inexplicabil; de dărâmare a ființei, de răsturnare a vieții, de neputință și disperare; mușchii sunt căzuți, incapabili să se contracte; trăsăturile feței s-au pierdut printre riduri și grimase, printre lacrimi și deznădejde;
Ochii sunt goi, privesc fără să înțeleagă; își fac datoria, mișcându-se bezmetici, încercând să găsească punctul de sprijin pierdut … imposibil.
Până si buzele, care cândva se desfătau cu atât de multe, pătimașe, dulci si înfiorătoare vise acum stau strânse, într-o încercare disperată de a nu lăsa sufletul să fugă; fără ele … fără ele de mult ar fi rămas un trup gol, nemișcat, întins si uitat de cei care ar fi trebuit să îl prețuiască. Iar acum fiecare mișcare este importantă, fiecare gest spune o poveste, iar el încearcă să își revină, sa se scuture și să meargă mai departe.
„de ar fi atât de simplu”, își spune. Și intr-adevăr simplu nu este; nimeni nu a fugit din calea ei si nimeni nu a regretat că a făcut astfel.