Nu există granițe între generații. Nu poți delimita exact când începe și când se termină o vârstă. Poți doar să observi decăderea, intrarea în putrefacția vie a vieții, poți să surprinzi reluările în slow motion ale gesturilor disperate, ale ticurilor golite de bogăția semnificațiilor de odinioară.
Wojciech Kuczok (n.1972) este unul dintre cei mai de seamă scriitori din Polonia. Pentru romanul Mizeria (apărut la editura Polirom în anul 2003) a primit cele mai mare premiu pentru literatură din țara sa, premiul Nike. Romanul surprinde, sub titlul Antibiografie, dificultățile de adaptare a unei familii înțepenită într-o mentalitate depășită de trecerea anilor. Istoria Poloniei și în special a spațiului silezian își spune dramatic cuvântul în viețile unor oameni care, neatenți la istoria care curgea în jurul lor, se găsesc captivi fie într-un sentiment religios fad (vezi sora bătrânului K), fie într-un comportament cavaleresc dus la extrem (vezi fratele bătrânului K), fie într-o viziune spartană a educației (vezi bătrânul domn K).
Istoriile personajelor curg în ochii cititorului ca niște calupuri, ca niște dosare în care sunt redate dintr-o suflare toate întâmplările și trăsăturile de caracter, pentru ca apoi, acestea (personajele) să apară fragmentar și pe neașteptate de-a lungul cărții, sau să nu mai apară sub nicio formă.
Romanul este scris adânc, uneori prea tușat, suferințele din copilărie căpătând dimensiuni enorme prin repetatele bătăi ale tatălui în timpul cărora intervenea un absurd dialog părintesc. Nici viața școlară nu este uitată, repetatele flegme, un adevărat potop de scuipături, în clasă, pe holuri, la wc, pe stradă, în curți, în magazine, oferind cititorului o imagine apocaliptică a copilăriei greu de imaginat.
Casa a c e e a (scrisă intenționat de autor cu pauze între litere pentru a sublinia însemnătatea pe care o avea pentru bătrânul K) se comportă până la urmă ca o ființă vie, ca un monstru care a înghițit mai multe persoane și pe care le supune la o îndelungată și sufocantă digestie.
Autoritatea tatălui este explicată de dorința de a-și ascunde ratarea în viață, de aici și interzicerea copilului de a ieși din a c e a s t ă casă părintească undeva unde ar putea observa cum stau lucrurile. Autorul nu judecă însă toate aceste manifestări părintești, cum nu judecă nici viața stranie a unchiului și mătușii care locuiesc împreună în aceeași cameră. Nu judecă nici atitudinea mamei, când îngăduitoare și drăgăstoasă, când surdă și oarbă la țipetele și plânsetele lui sub bătăile crunte ale tatălui.
Autorul nu evită momentele tandre, când toate personajele zâmbesc și se simt bine, acele momente având însă o umbră sinistră, o atmosferă apăsătoare pe care cititorul le resimte din plin. Și parcă sunt mai dure decât tot restul pasajelor.
Tensiunea și caricaturizarea excesivă se revarsă la propriu și la figurat în ultimul capitol printr-un vis sugestiv și hipnotic, care reia anumite motive întîlnite de-a lungul romanului pentru a le întipări în sufletul cititorului.
O întreagă istorie a mentalității poloneze este concentrată în drama unei familii care nu a ținut pasul cu schimbările din jur, referirile făcându-se mereu la un timp trecut (educația de pe vremea tatălui bătrânului K, viața de pe vremea tatălui bătrânului K etc) pentru ca, în ultimă fază, totul să prindă mucegai și igrasie, totul inclusiv inimile celor ce nu au putut face față la trecerea necesară dintre generații.
Desigur, efectele nefaste ale regimurilor totalitare nu și-au spus încă ultimele cuvinte. Încă se scriu romane, se fac filme etc. Fiecare autor încearcă să surprindă câte un element aparte, câte un unghi nou, neabordat până acum. Arta europeană s-a angajat în mod deliberat și tacit în dezvăluirea efectelor produse de aceste regimuri, prin voci clare și dramatice, care accentuează și subliniază dramele personale, drumurile frânte ale oamenilor luați pe nepregătite de istorie. Bătrânul domn K (o trimitere clară la personajul lui Kafka) este un don Quijote caricaturizat, un apărător al unei iluzii, al unui vis, păstrătorul unei morale pline de molii.
Romanul este surprinzător prin detaliile și descrierile tratamentelor absurde prăintești, atât fizice (bătăi) cât și psihice (discursuri moralizatoare demne de un bolnav mintal). Împăcarea nu este surprinsă pentru că nu își are rostul personajele având un rol de jucat pe scena vieții, scenă care se destramă puțin câte puțin sub ochii cititorului.