Drama propriei mele existențe se consumă între vis, himeră, idealul irealizabil și eșecul strâmtei noastre realități.Dincolo de datele imediate ale unei subiectivități caracterizate prin voință și necesitate, mă agăț cu încăpățânarea celei alese să traverseze deșertul bântuit de jarul necredinței, inflexibilă în hotărârea de a nu face concesii trufiei vieții.
Și, totuși, cu toate urile ce s-au abătut asupra mea nu m-am retras mândră și disprețuitoare în subiectivitatea mea, ci mi-am dus crucea blândă și temătoare, convinsă că dacă nu mi se vor împlini așteptările, înseamnă că
n-am meritat.Nimic nu ni se întâmplă, nouă, ființe neliniștite metafizic sau iubitoare de D-zeu decât ceea ce trebuie să ni se întâmple, odată ce am ieșit din starea de,,increat”.Eu nu mă hazardez să gândesc că suntem ființe condamnate la suferințe în datele absurdului existențial, că viața care ni s-a dat ca un,,dar”e o povară, un chin, o agonie, o zbatere ne-ntreruptă, un suspin, un geamăt surd în infinit.
Viața e chiar o dramă iar accesul omului la ,,nemurire”este relativ, poate doar artistul iese din cadrele neputinței de a stabili un echilibru între aspirație și realitate, poate doar el sfidează realitatea și drama existențială, pendulând între ideal și real, străbătând un drum sinuos, alcătuit din prăbușire și înălțare, un drum al creației fără sfârșit, un drum infinit, fiind bolnav de boala acelei,,căutări de negăsire”.Nevoia continuă a mea este să evadez din limitele unei lumi incapabile să înțeleagă altceva în afara propriilor temeri, idei, necesități.
Ca un cântec duios în infinitul ce tremură ca ochiul alungit al unei păsări de pradă, mă separ de o lume măruntă, dezamăgită de ideea de a fi crezut în,,absolutul iubirii"și de a-mi fi construit o ,,proecție"căreia să nu-i fi corespuns nici o ființă reală.