Este ceva ce stăpânește-n mine,
Ceva sau cineva, de mult uitat,
Nu înțeleg, mi-e sângele-ncruntat,
Sunt un trecut sau doar un mâine?

Nu-mi amintesc de unde-am învățat
Să scriu pe vise și să le recit
Și-ascuns în somnul meu domesticit,
Să nu mai uit că-s Eu și c-am uitat.

Sunt un tribun sau dac tăcut,
Sacrificat pe-altare de rugină,
Eu încă zac în suliți de lumină,
Ce-așteaptă ploaia sa-necunoscut.

Și gura lupului îmi urlă-n vânt,
Când bătălia laș-o pierd în mine,
Încă nu sunt ce sunt și mi-e rușine,
Mâ bântuie un trup fără cuvânt.

În via Apis, visul mă aruncă,
Pe-un cal, culoarea negrului de corb
Un dac decapitat mă-mpinge orb
Și sângele îmi bate-a sa poruncă.

Mă nasc când trec a Romei poartă,
Sunt Decebal ce-și cere capul său,
Zamolxis cel uitat e tatăl meu,
Eu îmi vreau vocea din apusa soartă.

Pe ea să îmi pun cușma de mioară
Și-o lacrimă să beau dintr-o palincă,
Cănd Dacia-ti trimite o porunca,
Și Decebal se reîntoarce-n țară.