Suferința deschide o genune în oamenii afectați de acest flagel, genunea este apoi umplută cu o osmoză între substanțele nefericirii și ale bolii, generând disfuncționalități care dezvoltă în om obnubilarea, fiind consubstanțială cu depresia, căci depresia e o formă de suferință inducând haos în gânduri, iar gândurile bulversate prefigurează debilitatea și demența.
Când spiritul intră în contact dur cu suferința, în urma coliziunii una dintre cele două entități este desființată. Dacă este distrusă suferința, urmează o perioadă tranzitorie și provizorie până când o altă suferință, cu alte efecte nefaste, îi ia locul, și lupta reîncepe.
Manifestările suferinței sunt diferite de manifestările durerii, suferința este mai puțin intensă, însă mai insidioasă, mai perfidă, iar localizarea suferinței este mai ambiguă și mai confuză, pe când localizarea durerii este precisă, exactă.
Când suferința este activă, poți să o faci pasivă prin febrilitățile, fervorile și intensitățile actelor creatoare, și în acest caz favorizați sunt artiștii, sau cei cu vocații de anvergură, și defavorizați oamenii ignari, proști și netalentați, însă și aceștia se pot defula de încărcătura și apăsarea suferinței prin manifestări violente.
Prin introspecție pătrundem în genunea suferinței, și ceea ce vedem acolo ne înspăimântă.
Suferința poate avea o cauză externă omului, poate proveni din substanța unui demon sucombat, care a devenit epidemie infestând acei oameni care comunicau între ei în spațiile neexplicate și necunoscute ale spiritualului circulând prin empatie încuibată în relațiile emoționale, și suferința a cucerit ușor acele entități umane mici, derizorii și fade, care nu erau protejate de câmpul energetic al omului.
Când suferința este radioasă, oamenii percep stări aflate la antipodul stărilor suferinței, ne simțim mai bine când suferința suferă.
Suferința s-a aglutinat de suflet, nu mai poate fi desprinsă de el, și singura soluție ar fi injectarea în suflet a substanței spiritului.