...Am uitat să mă joc...
Era un timp când dansam în jurul teiului din fața casei. Îl cuprindeam cu brațele, îmi apropiam obrazul de scoarța lui aspră și rece...Era pritenul și iubitul meu. Mă ningea cu floarea lui și mă alinta cu ramurile lui mari și bătrâne.
Îl iubeam. Îmi plăcea atât de mult să-l simt lângă mine, în jocul meu.
...Acum timpul a trecut.
...Azi, când am ieșit pe poarta casei - grăbită și cu gândul aiurea-, mi-am adus aminte de EL...De teiul meu...Mi-am întors privirea spre el. Era tot acolo. Același veșnic și fidel prieten. Aceleași ramuri mari și frumoase, aceleași flori cu care el mă iubea.
M-am dus și l-am cuprins în brațele mele, mi-am lipit fruntea de scoarța lui...și am început să plâng.
Lipsea însă ceva...Lipsea dansul meu în jurul lui...sau era altceva?!
Și atunci mi-am adus aminte...că am uitat să mă joc...

"Astăzi chiar de m-aș întoarce,
A-nțelege no mai pot,
Unde ești copilărie,
Cu pădurea ta, cu tot?"
Mihai Eminescu