SIMÞÃMÂNT


Plecasem cândva, nici nu știu unde, dar știu că ajunsesem să mă cunosc.Depărtarea de oameni m-a făcut mult mai sigură pe mine. Acolo, singură mă simțeam bine...
Lumea era undeva jos, iar eu o priveam. Priveam lumea, priveam oameni mici care mâncau oameni mari. Vedeam flăcări ce se zbăteau să iasă din ochii lor albi către înalturi,către înălțimi. Oamenii își purtau în spate căsuțele lor argintii și grijile deopotrivă.
Oameni mari mâncau oameni mici; oameni cântau ode pentru oameni; oameni omorau oameni. Animale adevărate nu mai existau, însă oamenii se transformaseră în adevărate animale care mâncau oameni. Copiii se jucau de-a războiul, cu arme adevărate, invățau să moară, se jucau de-a moartea.
Moartea îmbrăcată în alb cu flori în mână, trecea pașnic printre inimi adormite, căci doar ea rămăsese un lucru frumos, iar suflete păgâne plângeau cu rugăminți către cer.
Doar sufltul meu ,hoinar printre suflete CHEFUIA...