Azi predicăm despre fiul sfântului Absurdie Ponositul - singurul sfânt care a avut copii născuți prin viu grai și hrăniți cu șoapte - și al maicii Sarafania.

De la tatăl sau Măzarie a învățat să citească Sfânta Sculptură și să-i înțeleagă rostul. De la maică-sa nu a învățat nimic, ea nu avea timp pentru el. La grădiniță, Măzarie s-a împrietenit cu un băiețel special: fiul Sfântului Puf - stratosfenticul cel mai cunoscut din întreaga Molcomie.

Eu nu cred în instituție. Eu nu cred în constituție. Nu cred în patrafir, cvintafir și sextafir, firapăr și rostopască și nici în mărgăritare sau gărgăritare, în parastas și mărastas, pepenostas și strugurostas. Prunostasul e ceva mai convingător.

Nu cred nici în ascultism și consultism, ocultism și binoculism.

Eu cred. Spiritul este. Dumnezeu este. Oriunde. Cu D Mare.
Iar la teatru merg mai rar. Acolo nu trebuie să repet de trei ori acelasi semn la intrare și la ieșire.

Blasfemie.
Blamesfenie.

Biscuiți și triscuiți cu cremă de alune acoperiți cu ciocolată amăruie. Ling crema. Arunc biscuiții. Triscuiții sunt de păstrat, la fel ca trifoii cu patru foi. Ciocolata îmi rămâne invariabil pe buricele degetelor. O ling și pe aia.
Napolitane. Tilapanone. Nanopilate.
Pilonanate.

O noaptă bună, două noapte bune...