IRONIA SOARTEI

(un comentariu eretic la Magicianul lui John Fowles)


“… textul și comentariul păreau patetice ca doi băieți care se bat în timpul unei explozii atomice”

“Acolo sus, pe muntele Parnas, mi-am dat seama că lipsa ei de subtilitate, incapacitatea de a se ascunde după o metaforă mă enervaseră probabil, mă plictisiseră așa cum poezia simplistă mă plictisea.”

“ – Nu există adevăr dincolo de magie, răspunse împăratul.”

“ – Grecia este o oglindă. Te face să suferi și apoi înveți.
– Înveți să trăiești singur?
– Să trăiești obișnuindu-te cu tine însuți.”




John Fowles





I O metaforă geologică


“Conchis elaborase teoria lui personală despre teatru, dar nu spusese chiar el că jocul, masca, nu sînt decît o metaforă? Vreo nouă filosofie incomprehensibilă: metaforismul?”


Despre Magicianul se poate susține, nu fără dreptate, că este un roman polifonic sau polimorf, dar asta ține de o anume ortodoxie a interpretării, care, apelînd la un model teroretic oficializat, oferă doar un confort procustian textului.

Bunacredință ne îndeamnă să iscodim după un model mai prielnic integrității și vieții operei, mai apt să favorizeze revelația duhului său. Nu este greșit să vedem în Magicianul și un roman de aventuri, și unul erotic, și unul social, și unul psihologic, și unul realist, și unul alegoric, și unul ideologic, si unul simbolic, și unul polițist, și unul metaforic…, căci toate acestea există simultan, dar nici juxtapunerea mozaicală a fragmentelor, nici împletirea simfonică a tonurilor nu este ceea ce ni se impune, ci o anume forță telurică ce scoate la iveală, aparent la întîmplare, cînd un aspect, cînd altul și ne solicită o generoasă conștiință geologică.

Lucrurile se întîmplă de parcă, în urmărirea faptelor la zi, conștiința noastră ar trebui să fie ghidată de o adîncă înțelegere istorică a evenimentelor epirogenetice (ridicări și scufundări ale scoarței) și orogenetice (cutări și formări de lanțuri muntoase); de o subtilă pricepere a ciclurilor în care litogeneza (formarea rocilor), orogeneza (formarea noului uscat) și gliptogeneza (distrugerea rocilor) se succed rulînd același material în forme diverse; de o cunoaștere amănunțită a dispunerii în straturi a scoarței corespunzătoare episoadelor (falieri, fracturi, alunecări, eroziuni) care adesea au întrerupt continuitatea lor.

Conștiința geologică n-ar fi astfel decît un set de așteptări coerent, care pornind de la sugestiile superficiale, locale și discontinui, apărute la vedere, presupune o continuitate în timp și o extensie spațială. Din astfel de indicii – puține și răzlețe –, dar îndestulătoare pentru o conștiință care nu mai e suficientă, se poate urmări cu grijă istoria, se poate localiza și carta filonul aurifer al textului.

Metafora geologică ne poate ajuta să depistăm locul subteran de concentrare a materiei prețioase, vîna în care, strecurîndu-se prin fisurile diverselor înțelesuri, s-a închegat cel mai nobil dintre tîlcurile romanului. Un asemenea demers nu ne obligă să apelăm permanent la asentimentul autorului, căci inconștientul magmatic, adîncile prefaceri metamorfice au lucrat pe dedesubt producînd un text simbolic, ale cărui componente ideatice nu pot fi cunoscute decît printr-o hermeneutică de laborator.



II Vîna destinului


“Am avut atunci… sentimentul că pătrunsesem în lumea miturilor – o experiență care fizic dădea senzația, moment de moment, de a fi fost în același timp tînăr și dintotdeauna. Ulise mergînd să o întîlnească pe Circe, Teseu în drum spre Creta, Oedip în căutarea destinului.”


“Nu există un plan precis, Nicholas. Totul este mai degrabă o improvizație. Cobaiul este, să zicem, pus pe același plan cu cercetătorul. Uneori tocmai cobaiul este cel care trasează zidurile labirintului… Este exact ce ai făcut tu, fără să-ți dai seama.”


Fără avertismentul ipotetico-metaforic anterior ar fi fost dificil să acceptăm postulatul că Magicianul este un text simbol al întîlnirii cu destinul, că întreaga înscenare de la Bourani este – structural vorbind – scenariul tipic pe care ni-l oferă confruntarea cu destinul, înțelegerea și eventual asumarea soartei.

Puținele accidente pe care ni le furnizează textual autorul sînt – asemenea nisipului aurifer – mărunțite și amestecate în prundișul apelor, descoperite la considerabilă distanță de sursă, ispitind însă la explorarea pînă spre izvoare a cursurilor de apă accidentate și virgine.

Sugestiile subterane și subînțelese ale textului alimentează și drenează totuși, ca un viguros sistem de vine, circulația umorilor trofice ale romanului, materia inertă este pusă în vibrație prin încordarea vînjoasă și abilă a unui ansamblu armonios articulat de fibre contractile și tendoane tăinuite vederii, aidoma puterii suverane – indiferentă și tandră – cu care destinul acționează din umbră asupra vieții pămîntenilor.

Epigraful ultimei părți a romanului, un citat din Nenorocirile virtuții a marchizului de Sade, certifică nostalgia speței umane după o mai limpede înțelegere a căilor, țelurilor și exigențelor destinului:

“Triumflul filosofiei ar fi să arunce lumină asupra obscurității căilor de care se servește providența pentru a ajunge la țelurile pe care și le propune în privința omului, și să hotărască potrivit acestora un proiect de conduită care să poată face cunoscut nenorocitului individ biped, permanent derutat de capriciile acestei ființe care zice-se îl dirijează totuși despotic, maniera în care el trebuie să interpreteze hotărîrile acestei providențe în ce-l privește.”



III Mania persecuției


“Nimic nu este injust pentru toți, deși multe lucruri par injuste fiecăruia în parte.”


În primă instanță forța destinului se resimte cu precădere la modul negativ, atunci cînd, depășind stadiul estetic (Kierkegaard) al plăcerilor frivole, al divertismentului și distracției, pășești spre stadiul etic. Dar forța lui, care îndreaptă în cele din urmă pe cei aleși spre stadiul religios, se manifestă acum drept constrîngere a datoriei și a vicisitudinilor sorții.

Acum, omul se simte în nevoie, totul se face de ne-voie (nimeni și nimic nu este în voia lui), cu neplăcere, umilință și înjosire, din obligație și corvoadă, sub tirania unor imperative neînduplecate. Universul întreg pare dominat de fatalitatea nevoii. Toate dorințele insuflate prin educație și toate promisiunile tinereții par sortite neîmplinirii, viața e searbădă și anturajul fad, propriul eu este nevolnic și nesatisfăcut, nefericirea și nenorocul îl însoțesc pe cel cu care soarta își face jocul potrivnic.

Este și cazul lui Nicholas în momentul cînd părăsește Anglia. Deprimarea și descurajarea îl aduc cu tot firescul cabotinismului la tentativa – bineînțeles ratată – de sinucidere. Într-o manieră dominată de psihologism (și egoism) destinul e resimțit ca manie a persecuției, chiar dacă simțitea se ridică la grandoarea episodului norvegian:

“Henrik era jansenist, credea într-un Dumnezeu crud. În sistemul lui era un ales, desemnat să fie persecutat și turmentat, să asude la tinerețe în vapoare mizere, în clime nenorocite, și apoi recompensa, paradisul să i se smulgă din mîini atunci cînd i se cuvenea să se bucure. El nu vedea adevărul obiectiv că destinul e hazard; nimic nu este injust pentru toți, deși multe lucruri par injuste fiecăruia în parte. Sentimentul injustiției lui Dumnezeu mocnea în el […] Sufletul ardea în el și îl ardea din ce în ce mai puternic.”

Deși în cîteva momente Nicholas are și alte trăiri mai generoase, el nu se poate vindeca de mania persecuției. Torturat de propria interpretare a evenimentelor el excalmă: “Jocul ăsta nu poate dura la infinit” sau “Jocuri, de acord. Dar nu să te joci cu sentimentele oamenilor.” Din contra, pentru cel ce nu se înțelege pe sine și destinul său acest joc va dura fără vreun termen final și fără limite rezonabile așa cum prezice falsul Wimmel: “Nu-S-a-Ter-mi-nat!”

June certifică și ea autenticitatea de moment a stării și a simțirii lui Nicholas: “… și ea a trebuit să-și găsească drumul prin labirint. Am trecut cu toții prin asta, mai demult. Joe, eu, toți ceilalți. Știm ce înseamnă să te simți pierdut, respins, cuprins de furie neputincioasă.” Și încrezătoare în convertirea lui Nicholas adaugă: “Dar știm cu toții că în cele din urmă a meritat.”

Iată și formula care surprinde universalitatea acestei dispoziții provizorii doar pentru unii: “Conspirația aparent sadică împotriva individului, pe care o numim Evoluție, Existență, Istorie.”

În finalul procesului, lui Nicholas I se oferă posibilitatea de a se răzbuna, de a-și lua revanșa pentru umilința și suferințele îndurate. Dar ea îi este oferită (ca pedepsire a Juliei – alias doctor Maxwell) doar în mod ironic, sub chipul țapului ispășitor, metaforă a răzbunării isterice a celor ce suferă de mania persecuției:

“Este prizoniera dumneavoastră, dar nu puteți face cu ea ce vreți, deoarece codul deontologiei medicale pe care îl respectăm specifică exact pedeapsa de care este pasibil cel ce se face vinovat de crima de a distruge puterea de iertare a subiectului unui experiment.”

Este unul din puținele momente cînd Nicholas se comportă la înălțimea așteptărilor și, refuzînd răzbunarea (durerea inutilă) se simte convertit, în comuniune cu spiritualitatea celor de față, stăpîn pe sine și egal destinului său.



IV Chemarea destinului


“Vino, de nu fluxul stelar va scade,
ia-o spre răsărit spre-a ocoli sfîrșirea.
Acum! Căci acul Tremură în suflet!…
Nu-mpiedica potopul stelelor, nici ce va să fie.”


Odată instalată, mania persecuției rămîne o dominantă psihologică, dar alternează și cu dispoziții mai blînde și clipe de răgaz în care se strecoară vagi presimțiri ale unei mai faste relații cu destinul.

O anume stare de nelinște și de nelămurire, un minimun de derută, o vagă dorință de aventură (nu neapărat frivolă) crează predispoziția pentru impactul destinului. “Nu știam încotro să o pornesc, dar știam ce-mi trebuia: lucruri noi pe care nu le puteam defini în cuvinte. Imi trebuia un nou mister pe care să-l descopăr” – își spune Nicholas în criza sa de deprimare. Este suficient pentru desprindere, pentru a-ți da curaj și a ieși în întîmpinarea destinului.

Contactul cu peisajul grecesc sensibilizează sufletul lui Nicholas, pregătindu-l pentru așteptata întîlnire. “Mi se păreau minunate ultimele raze de lumină căzînd asupra lumii ce mă înconjura, deși mie mi-erau ostile. Mă torturau fără iertare. Era începutul unui interogatoriu în lumina proiectorului, vedeam prin ușa deschisă masa de tortură cu chingi și eul meu, bătrînul meu eu știind deja că nu va rezista. Era cumva teama de dragostea care reduce la esență? Căci m-am îndrăgostit din prima clipă, total și iremediabil de peisajul Greciei. A urmat de la sine un sentiment contradictoriu, enervant de neputință și inferioritate, căci Grecia era ca o femeie senzuală provocatoare, care mă ademenea să o doresc fizic și în același timp păstra o distanțp aristocratică ce îmi interzicea orice contact.”

În această întîlnire cu frumusețea stihială a naturii se presimte cruzimea unei alte întîlniri, confruntarea cu maiestatea destinului, pe care n-ai cum să nu-l iubești mai presus de orice suferință. Frumusețea peisajului este foarte exact surprinsă printr-o metaforă a dorinței frustrate, ca relație ce îndeamnă la un jaf prin definiție interzis. Ea păstrează totuși o notă de iritare, ce contravine blîndeții și împăcării consecutvie distilării exigenței în confruntarea cu destinul.

În armonie cu disponibilitatea lui Nicholas, peisajul iscă presentimentul unor ciudate evenimente: “În coluțurile total nelocuite, insula Spetsai era bîntuită de fantome cu mult mai frumoase decît cele create de mine. În pădurile de pini, liniștea era mai tulburătoare decît mi-a fost dat să trăiesc în alte locuri, ca o pagină veșnic albă așteptînd ca cineva să aștearnă o notă muzicală sau un cuvînt. Acele locuri mi-au dat cea mai specială senzație de ieșire din timp a vremurilor începuturilor de mit. Simțeam ca nicăieri într-alt loc faptul că ceva s-ar putea întîmpla, plutea în aer imanența întîmplării. Genius loci semăna cu cele mai rafinate poezii despre zborul nevăzut al lui Mallarmé, al cuvintelor învinse în fața inexprimabilului.”

În asemenea momente apare o stranie senzație de abandon: “Nu știam ce va deveni viața mea, dar culcat acolo, în ziua aceea, pe malul mării, nici nu mă mai interesa foarte mult. Mi-era de-ajuns că exist. Mă aflam suspendat așteptînd fără teamă un îndemn care să mă propulseze” – stare în care subiectul e gata să răspundă unei eventuale chemări: (o pasăre) “Mă avertiza ori mă ademenea? Nu mi-am dat seama, dar nu era fără sens. Fluiera, țipa strident, cînta în triluri, dădea povețe, învăluia duios.”



V Provocarea destinului - încercarea darurilor


“Ești un ales?”


Întrebarea – “Ești un ales?” – cu care Conchis îl interpelează brusc pe Nicholas vizează distincția ca mărinimie, ca generozitate, ca noblețe, ca un dar care îl obligă pe cel dăruit, ca un har ce trebuie consfințit, vegheat, întreținut. Deosebirea, singura formă (inferioară) de a fi ales pe care o cunoscuse și pe care o cultivase anterior, nu-l poate ajuta pe Nicholas în cazul de față. “Cei mai mulți dintre noi – își amintește el la începutul romanului –, credincioși tradiției ‘dandy’ de la Oxford, doream să arătăm diferit.” Iată de ce în dialogul cu Conchis se simte total descumpănit, refuză să se considere un ales și își neagă în mod trivial eventualele valențe pentru așa ceva.

“- Ești un ales?
- Ales?
- Simți că ai vreo anumită înclinație?
- Înclinație către ce?
- John Leverrier avea înclinație către religie.
- Eu nu cred în Dumnezeu și nici nu mă cred un ales.
- Și dacă ești? Eu cred că ești.
Am zîmbit neîncrezător.
- Mulțumesc.
- Nu este un compliment. Ãsta e jocul hazardului. Nu hotărăști tu dacă ești ori nu.
- Și ce mă face să fiu ales?
- Întîmplarea are multe înfățișări.”

A fi un ales, insinuează Conchis, înseamnă a fi dăruit, a avea un dar, o înclinație sau a fi martorul și actorul unor întîmplări miraculoase, recunoscînd în acest fapt un privilegiu pe care trebuie să-l răsplătești. De aici cuvintele lămuresc singure ceea ce se cuvine: cel dăruit trebuie să se dăruiască, să se dedice propriului dar, înzestrării, să se destineze cu devoțiune chemării sale, să se consacre harului său, onorîndu-și astfel destinul.

Totul capătă o turnură cvasi-religioasă, ca și cum dăruirea face prezentă o instanță superioară ce reclamă credința măcar sub forma încrederii cu care harul trebuie asumat ca învrednicire care de-abia de-acuma trebuie meritată, ca rang ce trebuie ținut. Cel dăruit se simte îndatorat, dobîndește simțul datoriei.

Întrebarea-n sine – ești un ales? – ți se poate revela printr-o întîmplare oarecare, dacă știi să o privești ca pe o încercare, luminîndu-i fața plină de înțelepciune. Într-adevăr “nu hotărăști tu dacă ești ori nu” ales, dar hotărăști dacă ai curajul și noblețea de a răspunde pe măsură atunci cînd ai primit bunăvestirea.

Vorbind de Dumnezeu, în varianta feminină a mamei care oferă “uneori cela mai neașteptate daruri” , Conchis subliniază că numai “instinctul religios ne ajută să aflăm ce poate să ne aducă fiecare situație nouă” . Declarația sfruntată de ateism (înțeles ca absență a vocației pentru sacru și nu ca adoptare a vreunei confesiuni), pe care Nicholas nu se sfiește s-o repete cu aceeași stupiditate de fiecare dată cînd se face apel la puterea și subtilitatea imaginației sale, îl arată lipsit de orice elan al fanteziei, de orice fior liric, de vocația pentru sacru necesară înțelegerii și asumării destinului, ca pe un ins fără nici un Dumnezeu.

“Puțini identifică momentul și acționează în consecință” la provocarea destinului, remarcă Conchis. “Cei aleși?” – întreabă Nicholas. “Cei aleși de voia întîmplării” – ripostează Conchis. Destinul întărîtă, stîrnește și hărțuiește, trezește și cheamă, invită, încearcă, ispitește, pune la probă, îndeamnă, îmboldește, îmbie pe om să-și dobîndească demnitatea. Voia întîmplării nu este însă tiranică, ea poate fi îmbunată și îmblînzită, te poți învoi cu ea, îi poți intra în voie, aflîndu-i cu un efort de generoasă imaginație fața destinală.

Întîlnirea cu destinul este de fapt o întîlnire cu sinele tău adevărat, esențial, profund: “Copacii erau mai deși atunci. Marea nu se vedea. Mă aflam în luminișul din jurul ruinelor avînd sentimentul că sînt așteptat . Ceva mă așteptase aici de cînd mă născusem. Stînd acolo, am aflat cine așteptase: eu eram aici.” Sînt întîmplări și locuri predestinate care te așteptă pentru a te confirma, pentru a te consacara în demnitatea ta umană. Știi să le recunoști și să le fii recunoscător? Să le răspunzi pe măsura provocării?

Sala de așteptare nu e decît tinda destinului. “Era un vis. Mă îndreptam către o ușă închisă care printr-o minune transformase lemnul impenetrabil în sticlă, făcîndu-mă să mă văd venind din cealaltă direcție – era viitorul. Folosesc analogii, mă înțelegi, da?”



VI Lovitura soartei


“Și în aceste uluitoare cinci secunde, cele mai importante din viața mea…”


De obicei mîna destinului se face resimțită printr-o brutală forță de șoc, printr-o lovitură a soartei. Ea poate fi considerată ca o lovitură de teatru în urma căreia se precipită deznodămîntul: situația dramatică capătă accente grave și măreție tragică sau devine meschină și penibilă.

Impactul destinului este asemenea furtunii venită din senin ce dintr-o dată agită violent oceanul cel mai pașnic: “Într-o străfulgerare, toate explicațiile noastre, toate clasificările și derivările, etiologiile mi-au apărut ca o pînză subțire. Acest monstru pasiv, realitatea, nu mai era mort, ușor de manevrat. Era plin de o vigoare misterioasă, de noi forme, noi posibilități. Plasa nu însemna nimic, realitatea o rupea… “

În cursul acestui episod simțul securizant al realității e zguduit pînă la nimicire. Convenționalitatea (singurul liant al realității) care garanta o normalitate socială, psihologică și morală, care-l asigura pe cel ce-i respecta normele că nu totul e posibil (iar dacă totuși limitele sînt încălcate nu poate fi vorba decît de un scandal, de o rușine, de o nedreptate, de inepție și absurditate, fiind îndreptățit să se plîngă), este destituită cu un dispreț suveran. Soarta îi neagă limitele, rupe zăgazurile, cutremură totul și, în înfiorarea stîrnită, instituie sentimentul exaltant al destinului. Omul nu mai are la cine face apel. Comentariul lui Nicholas confirmă această atingere traumatică: “Nu înseamnă că nu eram înspăimîntat, mi-era teamă de faptul că știam că orice se putea întîmpla, că această mascaradă nu avea limite sociale normale sau în convenții.”

Lovitura soartei năucește (simțul realității) ca o izbitură de bîtă în moalele capului și totodată farmecă, deschizînd ca o atingere de baghetă magică, orizontul miracolului. Ea te trezește astfel din starea de barbarie spirituală (ca pe-un boxer din pumnul primit) la adevărata noblețe umană. Soarta te altoiește, căci cruzimea inciziei se bucură de cruditatea mugurelui, de înviorarea altoiului ițit în deschidere. Suferința e numai promisiune de înnobilare și rod.

Străfulgerarea se dovedește a fi și iluminare: “Această simplă informație, nu știu, era stîlpul meu de foc. Îmi arăta și mie o lume dincolo de cea pe care o trăiam. Și pe mine m-a învățat să fiu umil pînă la ferocitate. Am înțeles zădărnicia atîtor lucruri pe care noi le credeam importante. Nu spun că într-o zi nu aș fi ajuns la această filosofie, dar în acea noapte am cîștigat o experiență de peste zece ani Asta știu precis.”


Sau – în alt caz – revelație fundamentală: “Și în acele uluitoare cinci secunde, cele mai importante cinci secunde din viața mea, l-am înțeles pe partizan. Vreau să spun că am înțeles mult mai bine decît o înțelegea el însuși ce era, ce reprezenta el. Asta m-a ajutat. […] Și mi-am dat seama că, în această piață a satului, eu eram singura ființă căreia îi era dată libertatea de a alege și că recunoașterea și apărarea acestei libertăți erau mult mai importante decît raționalul, decît instinctul de conservare, erau, da, mai importante decît viața mea și a optzeci de ostateci. […] Era un adevăr arzător, imuabil. Rațiunea mi-a spus adesea că am greșit, dar ființa mea întrreagă îmi spune și azi că am avut dreptate.”

Lovitura soartei (moment de maximă intensitate al unei vieți) este deci o traumă sensibilizatoare. Ea deschide făptura pentru a putea primi o revelație, pentru a o prelua în grijă, pentru a-și face din ea un proaspăt organ de simț, de orientare, de acțiune: “Imaginează-ți momentul în care ai descoperi că ai un al șaselea simț pînă atunci nebănuit – ceva ce nu include văzul, pipăitul – cele cinci simțuri cunoscute. Un simț mai adînc din care celelalte se trag. Cuvîntul ‘a fi’ nu în sens pasiv și descriptiv, ci activ… aproape imperativ.”




VII Ironia soartei


“ – Colegi de suferință?
– Mă rog, depinde cum îi numiți pe cei pe care-i faceți să sufere fără voia lor.
– Mi se pare o manieră excelentă de a defini omul.”


Între un înțeles diabolic al destinului care persecută și zodia benefică și aseptică sub care vrea să-l înscrie utopic civilizația își găsește locul – mai moderată – o soartă ironică. Între cele două modele – al deznădejdii urgisite și smiorcăite și al speranței isterizate optimist – soarta autentică mediază ironic temperîndu-le.

Ironia soartei constă în faptul că nimic din ce ne este dat (sortit, ursit, destinat) nu corespunde așteptărilor noastre. Întîmplările pe care ni le scoate în față jocul soartei, care pare a nu fi altul decît acela al hazardului, par să batjocorească sistematic nădejdile, credințele și închipuirile noastre. De fapt, tiparul antropomorfic în care sîntem dispuși să primim ceea ce ne este destinat.
Dar, din tot ceea ce ne este destinat – întîmplări și împrejurări, vremuri și conjuncturi, trup și suflet – numai eul nostru bicisnic, revoltat și contrariat, neajutorat pare a fi altceva decît substanță a destinului. Numai el e plin de nemulțumire, de pretenții și veleități, pus pe revendicări și dornic de revanșă. Lui nu-i ajunge niciodată cît și ce i s-a dat.

Ironia soartei – blîndețe inumană – ține să ne învețe că noi sîntem destin. Metafora lui Conchis – întîlnirea eului actual cu cel viitor într-un moment crucial al existenței – este aceea a dobîndirii conștiinței destinului, a recunoașterii albiei certe în care apele vieții își vor urma nestingherite de vreo conștiință vrăjmașă cursul. Această joncțiune pulverizează ultimul obstacol al orgoliului, dînd curs liber mîndriei fluviatile a sorții.

Soarta poate fi aspră în lipsa ei de înțeles uman, dar nu este nici malefică, nici benefică. A accepta ironia soartei ca model al veșnicei nepotriviri dintre așteptări și fapte (proverbiala socoteală de acasă contrariată de cea din tîrg) înseamnă a fi de acord cu malițiozitatea ei, cu jocul neașteptat, răutăcios al întîmplării. Răutăcios – cum îl arată chiar cuvîntul – nu este răul, ci acela ce doar i-a împrumutat haina și s-a travestit pentru a comite răutăți : răul benefic mărunțit pentru a-i anula virulența și a-l preschimba în vaccin. Și vaccinul înțeapă cum arde și urzica soarelui – dar înțelesul lor este acela că nu te poți retrage sub clopotul incubatorului fără a fi degenerat, imatur pentru destinul tău de om.

Conchis e oarecum o personificare a destinului. “Chipul lui era ca o mască lipsită de emoții. Două riduri adînci se desenau de la baza nasului la colțurile gurii – semne ale experienței de viață, ale spiritului autoritar, ale intoleranței față de prostie. Părea puțin nebun, nu periculos, dar nebun.” Masca și comportamentul lui rețin doar cîteva trăsături esențiale stilizate ale umanului care impun și solicită partenerului o anume atitudine și ținută. I se adresează lui Nicholas de la prima întîlnire scurt, tranșant, fără menajamente, amabilități și politețuri:

“– Ai venit să mă vezi. Te rog. Viața e scurtă.”

Nicholas e introdus astfel într-o zonă a urgenței existențiale în care convenționalitatea nu mai reprezintă decît prețiozitate și afectare sterilă, moft și fandoseală parazitară ce plictisesc doar timpul. “Stilul lui sacadat – spune el despre Conchis – era patologic. Nu numai ca și cum af fi vrut să scape de mine, ci să scape de timpul însuși.” Abolirea sclifoselii psihologice cu toate complicațiile și ocolișurile ei face parte din ritualul purificator săvîrșit în tinda destinului, în sala de așteptare. Dar asta înseamnă nu numai dezbrăcarea unui costum și renunțarea la un rol, ci și înțelegerea faptului că în noua situație ele au devenit inoperante, că răspunsurile trebuie să devină simple, directe, neamortizate de convenții, căpătînd astfel amplitudinea dezinvoltă a vieții.

Din atitudinea lui Conchis transpare paradoxala discreție cu care insistența destinului ne veghează: “Aparent nu-l interesa persoana mea, totuși mă urmărea și aștepta. Încă de la început mi-am dat seama că, deși era indiferent, mă urmărea și aștepta.” Calmul acestei indiferențe va fi dublat de fermitatea tandră a unei mîini așezate părintește pe umăr, astfel încît Nicholas va accepta strania protecție: “Știam că se joacă pe seama mea […] Mai știam însă că intr-un fel mă îndrăgea.”

Inumanitatea (lipsa de menajamente) a lui Conchis sugerează stihialitatea destinului și eroarea de a-l considera o persoană și de a încerca să intri în raporturi personale cu el. Numele său trimite la englezescul conch (= ghioc, scoică, Venus) evocînd ecoul unui ocean obiectiv de iubire, la conchy (adversar al războiului) amintind oroarea pentru durerea inutilă (deliberată, sadică ce-l caracterizează pe om în bestialitatea lui), dar și preferința pentru suferința purificatoare, fertilă și roditoare, și, în fine, la concizie și laconism, la genul de subtilitate ironică ce face totdeauna omisiunea elocventă. Acesta e motivul pentru care toate încercările lui Nicholas de a-l înțelege la modul comod și comun psihologist eșuează:

“Nu-l puteam prinde, toate raționamentele mele se terminau într-un paradox. Dacă într-un fel ceea ce povestise îl făcea mai uman, mai supus greșelii decît îl văzusem pînă acum, știam că nu era prima dată cînd o spunea. Sinceritatea premeditată, calculată nu se compară cu spontaneitatea haotică. Obiectivitatea lui avea o dimensiune în plus, fatală care semăna cu cea a romancierului față în față cu personajul, și nu a bătrînului care-și rememorează trecutul. Ceea ce intenționa să fie autobiografie era de fapt biografie, era o lecție deghizată sub forma confesiunii . Nu eram atît de orb încît să nu înțeleg morala.”

Conchis este simbolic forța elementară căreia e de-a dreptul absurd să-i reproșezi lipsa sentimentelor umane. La afrontul lui Nicholas:

- “În ce măsură faptul că nu vă sînt simpatic face parte din rolul pe care vi-l atribuiți dumneavoastră?” – el îi servește o nouă lecție de virilitate:

- “Doar foarte puțini oameni îmi sînt simpatici. Și cei de vîrsta și sexul dumitale îmi plac și mai puțin. Ideea că ne plac oamenii este o iluzie pe care trebuie să o păstrăm în noi dacă vrem să trăim în societate. Dar eu am expulzat-o de mult, cel puțin cît trăiesc aici. Tu vrei să fii iubit? Eu mă mulțumesc să ‘fiu’, să exist. Poate într-o zi ai să înțelegi și tu ce înseamnă asta. Și ai să zîmbești. Un zîmbet aprobator, un zîmbet sarcastic.”

Și încă: “Simpatia nu este importantă între bărbați.”

Se anticipează astfel că relațiile cu destinul și afectele aferente lor sînt de cu totul altă natură decît cele dintre oameni. De altfel și înțelesul întîmplărilor devine altul cînd nu poți presupune în spatele lor intenția umană: nu există explicații, lămuriri, precizări, nu sînt posibile justificări și cazuistică ipocrită. Destinul îți propune doar o suită de încercări a cărei ordine este guvernată de hazard. Întîmplările trebuie asumate printr-un efort imaginativ fără a vedea vreo legătură sau continuitate între ele, ca pilde și parabole – ca și cum ar conține o morală, o învățătură. Riscul de a da sens evenimentelor revine în întregime individului ce le trăiește, singurul căruia îi sînt destinate, căci el nu poate fi în nici un fel confirmat de alte instanțe.

“ – Mi-ar plăcea – spune Nicholas – mai mult dacă aș ști și ce înseamnă.
Asta l-a amuzat. S-a aplecat pe spate și a zîmbit.
– Dragul meu Nicholas, oamenii spun acest lucru de cel puțin zece mii de ani. Reacția comună a tuturor zeilor cărora li s-au adrest a fost de a nu fi dat nici un răspuns.
– Zeii nu sînt aici să răspundă. Dumneavoastră, în schimb, sînteți.
– Nu mă voi aventura acolo unde și zeii sînt neputincioși. Să nu-ți închipui că eu știu răspunsurile. Nu le știu.”

Mai tîrziu, cînd lui Nicholas i se va confirma că este printre cei aleși sau ca în povestirea parabolică – magician, dacă în sufletul său s-ar fi produs distilarea exigenței și convertirea la cooperarea cu destinul, el ar fi putut rosti asemenea lui Heraclit din anecdotă: “Sînt zei și aici” , fără ca vreun răspuns (explicit) al acestora să-i mai fie necesar.
Confruntarea cu destinul exclude siguranța interpretării faptelor. Nu există o realitate, ci o serie de realități care se substituie una alteia după unghiul din care sînt privite faptele, după datele noi ce survin între timp, după modelele de acțiune și înțelegere asumate. Lui Nicholas i se atrage atenția: “Cred că ai constatat că ești în mîinile unui om abil în reordonarea realității.” Această substituție este potențial infinită, iar modelul romanului polițist, care crede într-un criminal ascuns cu perfidă abilitate, este neavenit în această schimbare psihologistă de decor.

Nesiguranța este dublată și de amenințarea bruscheții, a brutalității – a frustrării psihologice – cu care orice situație se poate schimba capricios, jocul poate înceta, evenimentele pot fi întrerupte înainte de a-și găsi sensul, răspunsul, posibila continuare. “Și brusc mi s-a făcut frică: după cele întîmplate în seara precedentă, totul se terminase. Dispăruseră defintiv cu toții.” Abrupt, jocul destinului pare să neglijeze total și compromițător exigențele psihologiei individuale:

“Era de necrezut. Poate că trebuia să găsesc răspunsul în descoperirea neașteptată că se puteau foarte bine lipsi de mine. Mi se dădea astfel o obscură lecție metafizică referitor la locul omului în univers, la limitele egocentrismului. Dar aducea mai degrabă a cruzime gratuită, asemănătoare cu obiceiul de a chinui animalele decît cu dorința de a da cu adevărat o lecție.”

În realația cu destinul nu există considerație sau desconsiderare pentru individ (aprecieri provenite din analogia cu relațiile dintre oameni), ci doar încercări și bruște reconsiderări ale stărilor de fapte. Aspre, dure, abuzive – ele sînt tot atîtea mijloace prin care destinul își manifestă cruzimea și cruditatea, maniera în care împrospătează, înviorează, reînsuflețește izvoarele vieții.

Simțul infatuat al certitudinii realității (care foarte curînd se va dovedi simplă și inconsistentă închipuire) îl face pe Nicholas să-i declare impertinent lui Conchis:

“ – Îmi pare sincer rău că v-am încurcat planurile.”
Replica lui Conchis – demnă de puterea absolută și misterioasă a destinului – este:

“ – Tot ce se întîmplă face, de fapt, parte din planurile mele.”

Numai iluzia de moment a trecerii de pe un plan (al realității) devenit superfluu pe unul aparent mai ferm dă impresia de certitudine, suficientă la început pentru ca Nicholas să-și joace cu aplomb rolul. Nici o realitate nu este însă nimic mai mult decît încă o minciună a lui Dumnezeu.

Asemenea maieuticii lui Socrate, ironia soartei este una didactică. Ea îl învață pe om – fără a-l dăscăli – ca în deplină nesiguranță, din feluritele încercări la care e supus să-și recunoască greșelile pentru ca în cele din urmă să-și înțeleagă răspunderea. Cu malițiozitatea-i caracteristică, Conchis afirmă că numai “de aptitudinile noastre de a trage învățăminte din rolurile pe care ni le atribuim noi înșine în viața de toate zilele” depinde dacă viața noastră va fi în final o tragedie sau doar o banală comedie. În aceasta ar consta ultimul model din suita celor propuse pentru descifrarea înscenărilor de la Bourani, model care se apropie cel mai mult de o presupusă intenționalitate generoasă a destinului: un teatru terapeutic-metafizic.

Ironia soartei e astfel un model meliorist, căci ea ne dă speranța că destinul nu ne este ostil, că viața noastră nu este total predeterminată și că, deși nu sîntem asigurați de o bunăvoință providențială, ni se zîmbește, poate cinic, poate sceptic adesea, dar ni se lasă un minimum de libertate și inițiativă favorabilă. “Experiența m-a făcut să înțeleg – spune Conchis – ce este cu adevărat umorul. Este o manifestare a libertății. Tocmai pentru că există libertate, există umorul. Numai un univers total predeterminat ar putea trăi fără el. În final numai devenind victimă poți scăpa de gluma de pe urmă – care constă tocmai din descoperirea că, tot retrăgîndu-te de peste tot, te retragi din tine însuți pînă la punctul cînd nu mai ești liber și sfîrșești prin a nu mai exista. Este un lucru pe care majoritatea oamenilor nu l-au descoperit încă și nu-l vor descoperi niciodată.”

Numai acceptînd ironia sorții poți scăpa de mania persecuției, poți trece de la înjositoarea umilință la smerita mîndrie, poți zîmbi destinului ca o victimă fericită, poți spune liber deodată cu Camus: “Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit!” Ești liber pentru că – refuzînd coșmarul – poți închipui o fericire demnă, onestă, în cunoștință de cauză.



VIII De ce și cum

“ – De ce vrei să știi tot timpul unde te afli? N-ai auzit de imaginație?
– Bine jucat dar nu se prinde.
Răspunse zîmbetului meu cu răceală în ochi, apoi se uită în jos.
– Acum știu de ce nu ești în stare să scrii poezie ca lumea.”

" – Dacă nu înțeleg de ce, încep să înțeleg cum" – vrea să creadă Nicholas.
Dădu din cap în semn că era invers.
"– Începi să înțelegi de ce, nu cum – este părrerea mai avizată a lui Conchis."


Prima replică din dialogul de mai sus exprimă, într-un mod forțat ironic, iritarea lui Nicholas, obsedat de nevoia unei explicații clare a punerilor în scenă de la Bourani. Explicația vizează intențiile: motivele și scopurile urmărite, și trădează ambiția de a deveni stăpîn (cel puțin cognitiv, “logic”) asupra unui domeniu al faptelor ce refuză să se lase constrînse de silnicia schemelor raționaliste. Excesivul simț al realității îl persecută pe Nicholas și îl privează de starea de abandon necesară receptării semnificațiilor sprituale ale celor petrecute.

“ – Ești minunată […] nu ai idee ce stranie a fost această experință! Minunată și stranie! Numai că – știi, ce facem cu simțul realității? Poți să i te opui pînă la un moment dat, ca și gravitației.”

Torturat de propria mentalitate meschină și suspicioasă, Nicholas nu admite că de ce este o întrebare care împiedică apropierea de mesajul metafizic, de tîlcul liric al evenimentelor și insistă în jocul enervant și fără sfîrșit al lui da’ de ce cu perseverența propriului infantilism ce sîcîie imaturitatea sa adultă.

Replica sarcastică a lui Conchis restabilește statu quo-ul pe care reproșul lui Nicholas încercase să-l pună la îndoială: nivelul său precar de înțelegere nu-i poate permite să se slujească de serviciile lui cum, prestanța nemeritată pe care i-o acordă lui de ce, obsesia explicației și imposibilitatea de a accepta zădărnicia ei în cazul respectivelor întîmplări îi închid accesul la acel mod mai fertil de a întreba.

Închiderea obsesivă într-un univers mental în care toate relațiile sînt privite prin prisma intenționalității umane, psihologizarea meschină, interzice, falsifică, degradează relațiile omului cu natura, cu stihiile, cu tot ce-și păstrează misterul nealterat. Indiferența suverană ce le caracterizează pe acestea în relațiile cu omul este gîndită pornind numai de la om și de la intențiile sale de stăpînitor absolut (dar totuși neputincios) și, în consecință, resimțită alterat în calificative antropomorfice ca: inferioritate, brutalitate, ostilitate, agresiune, cruzime, etc. Elaborarea unui model mai generos, în care relația să nu fie parazitată inutil de motivele spăimoase ale resentimentului uman, i-ar permite omului să se bucure de manifestarea liberă a ființei lor in-umane (dar nu neomenoase) beneficiind astfel de un transfer de energii prielnic vitalității sale.

Numai un asemnea model lipsit de infatuarea și suficiența umană impune ca întrebare de intimizare (și nu de provocare și de anchetare) pe cum. Cine vrea să știe cum, vrea să se inițieze, ține să cunoască un chip pentru frumusețea lui, o poveste pentru farmecul ei, un mod de a fi pentru demnitatea lui, un stil de a făptui pentru vraja și poezia sa. Dacă explicația desființează prin reducție, mutînd accentul demnității ontologice de pe efecte pe cauze, descrierea înfățișează, înființează, ocrotește firea ființei, se bucură de harul ei, îi revelează și îi veghează misterul.

În mod simetric, la încheierea suitei de întîmplări derutante de la Bourani, ca o distilare a exigenței din drojdia atîtor încercări, dialogul dintre Julie și Nicholas consfințește eșecul torturantului interogatoriu explicativ și avansează, sub forma unei rugăminți imperative, promisiunea relaxării fostei ierarhii a importanței celor două întrebări:

“ – Nicholas, promiți că ai să-ți amintești toată viața ceva în legătură cu seara asta?
Mi-a venit să rîd.
– Ce?
– Că important e și cum, nu numai de ce.”

Și Conchis va recunoaște eșecul atitudinii explicative în fața misterului și efectul ei anihilant asupra individului:

“A existat întotdeauna în mine un conflict între gustul pentru mister și setea de cunoaștere. Ca doctor, ca socialist și om al rațiunii, am ales-o pe cea de-a doua, am venerat-o. Dar am văzut atunci că eforturile mele de a explica realitatea în mod științific, de a-i da un nume, de a o caracteriza, de a o diseca pentru a extrage existența era o treabă la fel de absurdă ca și cînd aș fi vrut să extrag aerul din atmosferă. Vidul astfel creat atrăgea după sine moartea cercetătorului, pentru simplul motiv că el se afla în mijlocul vidului.”



IX Ca și cum


“Folosesc analogii, mă înțelegi, da?”


“Eu nu-ți cer să crezi. Îți cer să te prefaci că ai crede. Așa va fi mai ușor“ – îi spune Conchis lui Nicholas cînd acesta se arată exasperat de cele întîmplate. I se cere astfel un efort de imaginație menit să contracareze excesivul său simț al realitaății, să neutralizeze misticismul normalității – o comportare mai adecvată misterului care nu trebuie suspectat și anchetat. Pentru ca întîmplarea să-și spovedească tîlcul, să-și mărturisească înțelepciunea ea trebuie îngăduită în toată ciudățenia sa printr-o ipoteză lirică sau metafizică – ca și cum ar fi adevărată în minunea ei, ca și cum tîlcul ei ar fi aievea.

Cînd Nicholas se acuză cu ipocrizie – “Sînt indiscret. Mă scuzați.” –, Conchis îi replică: “Nu indiscret, poate lipsit de imaginație .” Investigația realist-detectivistă, obsesia explicației nu sînt potrivite acolo unde este implicat spiritul (sau măcar speranța sa) cu necesara lui ambiguitate și deschidere. Ceea ce devine necesar aici este puterea fabuloasă a fanteziei, generozitatea ficțiunii ce îndreptățește idealul. Dorind să-i stimuleze apetitul pentru imaginație lui Nicholas, Conchis extrage din chipul în care se lasă vînată o caracatiță următoarea morală:

“Vezi realitatea nu este necesară. Chiar și caracatița dorește idealul.”

Gîndirea analogică, gîndirea lui ca și cum este gîndirea caldă, pasionată, participativă (și nu rece, calculată, indiferentă, asemenea celei explicative). Ea se bucură să afle tot ce e ciudat (= minunat în etimolgia sa slavonă) în speranța unui posibil transfer (inexplicabil) la alte ființe și fapte. Ea admite o putere străină de rațiune, cvasi-magică, aptă să tuteleze acest transfer. Nefiind afectată prețiozității explicării prin cauze și robită pretențiilor absolutiste ale rațiunii deductive, ea încurajează un mai liber joc imaginativ.

Ca și cum nu poate explica, dar realizează o apropiere, o împrietenire, o tainică intimitate de autentică profunzime cu ceea ce nu poate fi în nici un chip explicat. Nu putem da o explicație lumii și destinului, dar le putem da un chip care ni le apropie. Putem dărui totdeauna, prin forța magică a închipuirii, o întruchipare misterului suveran. Și această amăgire nu este fără rost, căci astfel invocăm – prin expresivitatea magică a întruchipării – energia misterului din care ne împărtășim, de care ne simțim astfel pătrunși.

Orice imagine autentică – rod al închipuirii participative – nu este decît o față a destinului, modul în care curajul nostru ne permite să-l privim și să-l primim. Orice asemenea aproximare este deja un mit care constituie un mod de a înțelege situația noastră în lume și a-i da un răspuns, a asigura un registru al simțirii și un tip de comportament care să ne ghideze viața:

“Apoi brusc am înțeles – se destăinuiește Nicholas. Nu aveam în mînă un bici și nu mă aflam într-o cisternă subterană, ci afară într-o piață scăldată în lumina soarelui în urmă cu zece ani, și în mînă aveam o mitralieră germană. Și nu Conchis juca acum rolul lui Wimmel. Wimmel era în mine, în brațul meu încordat și întins spre spate, în tot trecutul meu și, mai ales, în tot ce-i făcusem lui Alison.”

Nu avem mai multă libertate decît aceea de a ne identifica cu modele mitice elaborate de spiritualitatea umană și de a acționa în consecință (dacă nu cumva sîntem în stare ca prin tangență la o mulțime de asemenea modele să dăm naștere unuia la fel de rotund ca ele). În cazul de mai sus, analogia, simțul unei solidarizări mistice cu acea imagine, îi este suficient lui Nicholas pentru a nu lovi.

“Dar în jocul de-a Dumnezeu, noi am pornit de la premisa că în realitate totul este ficțiune și, totuși, nici o ficțiune nu este necesară” – îi dezvăluie doamna de Seitas lui Nicholas. Logic vorbind, realitatea (= adevărul, certitudinea) nu are caracter de necesitate, iar ca iluzie împărtășită de cei mulți ea nu este decît o ficțiune oficializată, cea mai plată, mai fadă, mai banală dintre ficțiuni – ruina unui basm cu cuvintele lui Blaga – pentru a putea rămîne accesibilă tuturor. În acest caz criteriul adevărului (= ficțiune) nu mai poate fi necesitatea logică și el este firesc înlocuit de noblețea lirică: adevărul poate fi îmbogățit, înnobilat asemenea minereului de uraniu, valoarea sa constînd într-un mai generos potențial energetic al vieții, într-o mai subtilă spiritualizare a sa.



X Fascinația destinului


“Ai vrea ca totul să se oprească? Să se termine mîine?”


“Conchis era agentul hazardului, evenimentul apărut la momentul oportun. Ca la Oxford, cînd după o perioadă de singurătate, întîlneam o fată și începeam cu ea o aventură, așa începusem acum un joc pasionant cu el. Doream din nou să trăiesc.” Cu toată frivolitatea comparației se simte că jocul îl atrage și-l pasionează pe Nicholas, reanimîndu-l și reconfortîndu-l după depresiunea sinucigașă.

Viața lui pe insulă va gravita ca un zbor de fluture hipnotizat în jurul stîlpului de foc iscat la Bourani. “Eram vrăjit de Bourani și nu o tăgăduiam. O forță magnetică mă atrăgea dincolo de zidurile școlii în aerul albastru spre culmea centrală și de cealaltă parte unde doream să mă aflu.”

Prins în mreaja evenimentelor, nici o exigență morală, nici o încercare ipocrită de a-și ascunde sieși (sau în scrisoarea nereușită catre Alison) fascinația nu mai este posibilă. “Eram ca unul dintre navigatorii lui Ulise, transformat în porc, incapabil să mai fiu altceva. Am rupt toate paginile. Ceea ce vroiam de fapt să-i spun era că mă simțeam vrăjit și că în mod absurd doream să fiu liber ca să fiu vrăjit.”

Schimbările de situație oricît de neplăcute sau de dure nu-l mai pot face îndepărta pe Nicholas de patima jocului. “Știam foarte bine că relația noastră și rolul meu se schimbaseră din nou. Eu din musafir devenisem elev. Acum mă simțeam transformat în cal de bătaie.” Tot ce e ciudat și straniu devine cu atît mai seducător. “Singurul instinct clar pe care îl am, dacă e vorba de instinct, e că dacă plecăm acum, niciodată în viață nu ne vom mai întîlni cu ceva asemănător.” Chiar atunci cînd presupunerile sînt deosebit de grave din punct de vedere moral (sechestrarea fetelor de către Conchis), fascinația primează: jocul trebuie să continuie cu orice preț.

Misterul este legat de o anume promisiune, care sporește tensiunea emoțională a joclui și diminuează subiectiv acuitatea pericolelor și a riscurilor. “Trebuia să aștept să văd cum aveau întîmplările din noaptea aceea să influențeze ‘scenariul’ de mîine. Și am fost din nou cuprins de emoție – să continuie jocul: acceptam și minotaurul negru, n-avea importanță, numai să continue, să ating în sfîrșit centrul labirintului și să obțin recompensa pe care o doream.” Ba chiar anulează mînia cea mai legitimă în fața faptelor devenite de-a dreptul sadice. “Cu toată furia mea, mă simțeam din nou cuprins de vechiul respect pentru tot ce realizase Conchis. Eram din nou prizonierul unui mit, incapabil să-l înțeleg, dar conștient că întîmplările trebuiau să continue, oricît de sinistre ar fi putut deveni.”

Dar toate acestea poate și pentru că între timp au încolțit firave confirmări. “Umanismul lui Conchis se impunea și de data sta. Mi-am dat seama, în timp ce-l ascultam, că în acel moment nu aș fi vrut să fiu în nici un alt loc, că tot ceea ce simțeam justifica experiențele de pînă atunci și că experiențele prin care trecusem erau cuprinse în faptul de a fi în acel loc.”




XI Măreția înscenării


“Măcelarul a căzut în genunchi și a izbucnit în lacrimi.”


În urma scenei mitologice la care asistă ca spectator, Nicholas are presimțirea asumării viitoare a unui rol în piesă. “Aveam impresia că mai devreme sau mai tîrziu voi fi și eu obligat să joc, că asta reprezenta o fază dintr-o aventură mai sumbră pentru care mă pregăteam într-o societate, un loc, știu și eu ce, unde Miranda era nimic și Caliban domnea.” Treptat, presimțirea se transformă aproape într-o invitație, într-o somație datorită amplorii pe care o ia înscenarea. “Puteam să încerc să mă mulțumesc ca spectator, să las aceste incidente stranii să se deruleze în fața mea, așa cum stai la cinematograf și lași filmul să se desfășoare. Dar în momentul în care m-am gîndit la acest lucru, am știut că analogia este eronată. Nu se construiesc cinematografe pentru un singur privitor decît în cazul în care privitorul intră într-un sistem de intenții.”

Și destinul acționează la fel – ca și cum toată înscenarea ar fi făcută pentru un singur actor. Ca să-ți asumi destinul trebuie să crezi cu mîndrie (și totodată cu modestie) această enormitate: lumea întreagă este o scenă construită pentru tine și tu ești răspunzător de toată această fabuloasă dărnicie, măcar pentru că pricepi proproțiile ei copleșitoare. Amploarea spectacolului, generozitatea montării solicită o participare pe măsură, dînd impresia că ar exista o instanță exigentă care știe mai mult, care ar avea de fapt ințiativa, ar judeca și ar conduce jocul. Și, deși evenimentele sînt cît se poate de stranii, aparent imposibil de legat între ele, sentimentul că ți-ai fi întîlnit destinul le poate topi contururile cufundîndu-le într-o unică poveste, povestea ta care beneficiază de o incredibilă, măreață scenografie.

La Nicholas motivul grandorii revine: “… acea stupefacție pe care o resimțeam de atîtea ori: că tot acest teatru era montat numai pentru mine”, dar fără posibilitatea de a-l distila într-o exigență care să-i schimbe comportamentul, simțirea, ființa. În final, în discuția cu doamna de Seitas, această semnificație, care ar fi trebuit să fie derivată dintr-o generoasă ipoteză lirică, îi este explicitată – mură-n gură – și lui Nicholas:

“ – Dar de ce această colosală punere în scenă – doar ca să forțați un biet ratat moral să devină conștient de acest fapt?

– Ti-ai pus vreodată întrebarea de ce evoluția speciilor și-a dat atîta osteneală să ajungă la această infinită diversitate de forme și dimensiuni? Asta nu ți se pare tot o inutilă punere în scenă?

[…]

– Că se oferă unora bătuți în cap ca mine posibilitatea de a deveni ceva mai puțin imperfecți?

– Þi-ai dat vreodată seama de acest lucru înainte de vara asta?

– N-aveam nevoie să mi se spună că sînt departe de a fi perfect.

– Și? Ai luat vreo măsură?

– Nu prea. Nu.

– De ce nu?

– Pentru că…

Am plecat ochii și am oftat.

– Nu încerc să apăr ceea ce am fost.

– Dar refuzi să accepți totuși ceea ce ai putea deveni.”

Comparația cu evoluția speciilor, dimensiunea cosmică a operei guvernate de hazard, ținînd de o ordine mai înaltă și mai generoasă, înglobantă, lipsită de sensul îngust al rațiunii umane a scopurilor clare, blînde, rezonabile, economice obligă omul ca printr-o supoziție metafizică plină de noblețe să convertească uriașa risipă în dărnicie care îndatorează. În fond, e modul cel mai fertil de a resimți recunoștință pentru gigantica montare care ne-a făcut posibili, de a ne simți îndatorați, de a ne da seama care este datoria pentru care trebuie să ne riscăm libertatea: împlinirea în armonie cu dărnicia Firii, voia noastră cea bună învoită cu vrerea Ființei.



XII Puterea misterului


“Aflarea este umbra unei umbre
Și totuși naviga-vei etern către a afla
Aflînd mai puțin decît o fiară beată.”


În confruntarea cu destinul ne aflăm totdeauna față-n față cu misterul. Destinul pare să rămînă, în vremurile noastre sărace, unic moștenitor de Dumnezeu, mister al misterelor. El nu moștenește însă și trăsăturile antropomorfice hiperbolizate care bîntuiau cerurile religiilor: subînțeleasa ordine benefică în stare să contracareze în cele din urmă tot răul pămîntean și presupusa grijă providențială căreia să ne putem încredința speranțele. Experiența de la Neuve Chapelle îl convinge pe Conchis de acest lucru: “Acum știu că era faptul că noi credem că servim unui scop, că facem parte dintr-un plan, că totul se va sfîrși cu bine pentru că undeva sus lucrurile erau bine judecate. Nu există nici un plan, totul este hazard. Ca să ne salvăm trebuie să contăm pe noi înșine.”

Concluzia lui Conchis este salutară: trebuie să contăm pe noi înșine în a afla adevărata noastră legătură cu destinul – acordul, legămîntul, învoirea – și în această tentativă instinctul religios (filtrat pînă la a deveni doar esență poetică) ne este mai de folos decît întreaga știință și cunoaștere.

“Misterul are energie. Imprimă energie în oricine caută un răspuns. Dacă dezvălui calea către mister, ceilalți căutători vor fi lipsiți de […] o importantă sursă de energie.” Acestea sînt rezultatele “cercetărilor” întreprinse de Conchis în legătură cu misterul. El deplînge pe bună dreptate soarta celor tineri, nevoiți să trăiască într-o lume tot mai săracă în miracol: “Dar voi, ține minte, ați plătit prețul vostru: ați pierdut o lume bogată în mister și emoții subtile. Nu numai specii de animale dispar ci și specii de simțăminte. Dacă ești destul de deștept, să nu deplîngi trecutul pentru ceea ce acesta nu a cunoscut, să te compătimești pe tine pentru ceea ce trecutul a cunoscut.”

E de la sine înțeles că o lume mai bună este una în care misterul e potențat, miracolul multiplicat, taina sporită. Aici, progresul în știință nu are nici o însemnătate, căci nu e vorba de probleme de civilizație materială (rezolvabile tehnologic), ci de sănătatea psihică a speciei umane. “Omul are nevoie de mistere, nu de soluționarea lor.”

Exemplificarea puterii cu care acționează misterul aparține tot episodului nervegian de la Seidevarre: “Nu știam ce vedea, dar știam că era ceva atît de puternic, atît de misterios, ceva ce explica totul. Secretul lui mi s-a luminat prin sursa de lumină care cobora asupra lui. El nu aștepta să-l vadă pe Dumnezeu. El îl vedea de ani de zile. El nu aștepta să i se ofere o certitudine, el trăia în certitudine […] El vedea un stîlp de foc peste apă. Știam că acolo nu exista nici un stîlp de foc și că puteam demonstra că există doar în mintea lui Henrik.”

Dar înainte de dobîndirea unei asemenea credințe, simultan cu fascinația și energia misterioasă a destinului este resimțită nesiguranța, incertitudinea, incoerența sa. “Cred că e un indiciu – susține Julie, referindu-se la povestea de la Seidevarre –, locul pe care misterul îl ocupă în viața oamenilor. Că nu trebuie să fim niciodată siguri de nimic. O lume în care totul trebuie pus permanent sub semnul întrebării.” Și cu altă ocazie: “Vorbește mult despre momentul experienței. Despre modelul de comportament al unor indivizi puși în fața unor situații pe care nu le înțeleg. Despre cazurile de schizofrenie […] despre cum oamenii își dedublează personalitatea în mod etic și în multe alte feluri în fața necunoscutului. Într-o zi ne-a spus că necunoscutul este marele factor care motivează existența individului. Se referea la faptul că nu știm de ce ne aflăm aici, de ce existăm, moarte, ce se întîmplă după. Totul.”

Lumea în care se resimte forța destinului este una care nu poate da răspunsuri, care nu ne asigură de semnificația evenimentelor, pentru simplul fapt că este una in-umană, pentru că acolo nu există nici o intenție în legătură cu individul uman și nici o instanță antropomorfică ce ne-ar putea-o comunica. Dacă există un Dumnezeu – obiectiv (științific) vorbind – numele lui este Hazard. În schimb această lume bîntuită de destin ne poate pune la încercare mai presus de simplele, trivialele și univocele semnificații raționale pe care le reclamă simțul realității: “Conchis era ca unii poeți moderni: încerca să prindă zece sensuri cu un singur simbol.” Orice eveniment este prin ambiguitatea sa apt de o infinitate de semnificații ținînd însă nu doar de un înțeles rațional realist, ci mai curînd de o angajare totală a individului în sensul sporirii amplitudinii puterii sale sufletești și a adîncimii lui spirituale.

“Culmea ironiei – spune Julie despre strategia lui Conchis – este că nici nu sînt sigură dacă nu trebuie să calc regulile. Este persoana cea mai formidabilă. Un joc de-a v-ați ascunselea… sau mai mult de-a baba-oarba. Te răsucești pînă îți pierzi direcția. Ce spune, capătă dublu sens și chiar triplu.” În această situație, delicată prin deruta pe care o crează, singurul angajament serios și grav în fața destinului este acela care evită platitudinea realității pentru a accede spre orizonturi poetice tot mai elevate. Și Nicholas acuză anemia și precaritatea lirică: “Acolo sus, pe muntele Parnas, mi-am dat seama că lipsa ei de subtilitate, incapacitatea de a se ascunde după o metaforă mă enervaseră probabil, mă plictisiseră așa cum poezia simplistă mă plictisea.”

Este firesc ca purtarea cuvioasă a lui Leverrier să i se pară cuviincioasă lui Conchis și să o laude: “John a jucat foarte bine rolul celui care-l caută pe cel ascuns”, iar cea a lui Nicholas, autodeclarat ateu înrăit, care declamă superior (părere exprimată într-o discuție despre Dumnezeu cu Julie în timp ce e preocupat să-i atingă picioarele pe sub masă): “Mai important decît atitudinea față de ce nu știi niciodată? Mi se pare o pierdere de vreme”, să i se pară inadecvată.

Orice ipoteză poetică înseamnă angajare totală și responsabilitate maximă într-un context lipsit de orice garanții, de aceea sfatul lui Conchis, cînd Nicholas se arată evident derutat, este: “Trebuie să fii exact ce hotărăști.” Trebuie să-ți joci rolul cu deplină convingere pentru valoarea lui spirituală. În această încredere în faptul că incoerența realului nu poate (și nu trebuie) recuperată decît într-un plan superior, mai poetic, constă asumarea ursitei și colaborarea la destin. Reacția firească în fața destinului este sfiala adaptativă, desfacerea de legăturile terestre, profane. Alesul se confirmă pe sine înfruntînd nesiguranța – alegînd liber poezia destinului ca pe o veritabilă credință religioasă.

În timpul procesului este prezentă metaforic acea instanță care tutelează întregul experiment: “Acum – la stînga mea – vedeți o cutie goală. Dar nouă ne place să credem că înăuntru se află o zeiță. O zeiță virgină pe care nici unul dintre noi n-a văzut-o și n-o va vedea niciodată. O numim Astareth cea Invizibilă. Cunoștințele dumneavoastră despre literatură vă vor permite cu siguranță, să ghiciți ce simbolizează. Și de aici, să vă imaginați cu ușurință ce încercăm noi, bieți oameni de știință, să exprimăm.” Astareth este mama misterului, misterul erotizat, care seduce și induce în cei cu care se confruntă iubirea destinului lor misterios.

Angajarea plină de încredere și iubire este binevenită și pentru a menaja fragilitate misterului, oricînd vulnerabil la absența consimțămîntului. “Mă lansasem în mijlocul celor mai extraordinare fantasmagorii ale unui bătrîn original, era clar. De ce să le fi creat, de ce să le fi realizat în acest fel, și în special de ce să mă fi ales pe mine ca singur spectator? Era un mister. Știam că intrasem în ceva prea unic, prea bizar pentru ca să mai renunț sau să-l stric din lipsă de răbdare sau de simț al umorului .”

Niciodată avertismentele nu sînt de prisos: “Dacă-ți spun stric totul. Nu-ți spun decît că este o experiență unică, incomparabilă, că, de fapt, nu se compară cu nimic în lume” și nici entuziasmele nu sînt fără rost: “Totul este atît de fragil! Ca țesătura de păianjen. Ca tot ce este intelectual și dramatic Dacă ne-am purta într-un anumit fel, am putea distruge totul.” Orice reacție prea fățiș violentă poate rupe vraja, poate întrerupe jocul:

“Ca și cum nu am fi privit spre sud, ci spre viitor către o lume fără Prospero, fără domenii întinse, fără poezie sau fantezie, fără tandre promisiuni erotice… În picioare, între cele două fete, am simțit deodată cît era de fragilă încercarea nebună a bătrînului și cît de fragil timpul însuși. Știam că niciodată în viață nu voi mai trăi o asemenea aventură. Mi-aș fi dat viața ca această după-amiază să nu se sfîrșească, să se repete la infinit, să fie un cerc închis și nu ceea ce era de fapt: un singur pas neînsemnat înainte, un simplu pas ce nu mai putea fi făcut înapoi.”

De fiecare dată cînd apropierea de mister devine minimă apare sfiala sau poate imposibilitatea de a-l numi. În următorul dialog (în care Julie explică lui Nicholas), în momentele cînd se ajunge la esențial apar inevitabil și invariabil elocventele puncte de suspensie:

“ – A amenințat el că oprește spectacolul?

– Nici nu trebuie. Dacă nu am avea senzația că trăim cea mai grozavă experiență din viața noastră… Știu că el îți poate părea absurd. Înnebunitor. Un ramolit bătrîn. Cred însă că a descoperit cum se ajunge la…

Nici de data asta n-a terminat fraza.

– La ceva interzis cunoașterii mele?

– Un lucru pe care l-am regreta amarnic dacă-l ratăm și – continuă – încep să-mi imaginez ce este. Nu aș putea să-ți explic coerent, chiar dacă… “

Cînd la proces Nicholas resimte momentul de înțelegere, de respect reciproc în urma hotărîrii sale de a renunța la răzbunare, taina se amplifică și se agravează într-o tăcere maiestuos virilă:

“Vedeam toate acestea în ochii lui Conchis: se demnonstrase ceva chiar mai mult decît eleutheria și eu eram singura persoană dintre toți cei de față care nu știam ce era. I-am cercetat privirea căutînd acest răspuns, dar era ca și cînd te-ai fi scufundat în noaptea cea mai neagră. O mie de întrebări îmi tremurau pe buze, îmi tremurau în minte, dar au murit acolo.
Nici un răspuns. Nici o mișcare.”

La fel de tainic este simțămîntul pe care Nicholas îl simte încolțind în sine: “În mine se înrădăcinase un sentiment nou care eram conștient că fusese sădit de Conchis și care germinase acum, în tăcerea și absența pe care o crease deliberat, în jurul meu. Un sentiment care mă chinuia zi și noapte, pe care îl disprețuiam, îl dezaprobam și de care încercam să mă eliberez; dar care continua să crească, ca un embrion nedorit în pîntecele mamei, umplînd-o de furie, dar uneori și de tandrețe, simțindu-se năpădită tocmai de acest sentiment de… dar nu puteam rosti cuvîntul.”

În fine, doamna de Seitas îi transmite lui Nicholas o sibilinică și ocultă povață (nedivulgată cititorilor):

“ – Nicholas, nu ți-am spus care a fost cealaltă poruncă pe care și eu și soțul meu am respectat-o unul față de celălalt.
Mi-o spuse fără nici cea mai mică umbră de zîmbet. Se uită un timp drept în ochii mei, apoi se urcă în taxi.”

Toate acestea ne îndeamnă să credem că despre mister ca existență suverană sîntem îndreptățiți să ne pronunțăm doar astfel:

“Ceea ce nu are nume.”



XIII Inițierea în miracol


“Întărîtați de această primă crimă, monștrii nu s-au oprit aici; s-au priceput apoi să întindă trupul gol cu pîntecele pe o masă mare, să aprindă lumînări, să-i așeze imaginea mîntuitorului pe cap și au îndrăznit să săvîrșească pe șalele acestei nenorocite cele mai de temut din misterele noastre.” Marchizul de Sade


“Urma să fii ca un om care traversează o pădure de alternative diverse, ghidat de o voce misterioasă, mai multe voci, chiar, – voci care nu știau nici ele (astea eram noi) care erau, de fapt, aceste alternative.” Pe parcursul povestirii, pentru a înlesni inițierea în miracolul întîlnirii cu destinul, a înțelegerii și eventual a asumării sale, este totdeauna binevenită o călăuză. Așa cum acest rol l-a jucat pentru Conchis de Deukans (cel puțin în povestirea pe care o află Nicholas), pentru Nicholas rolul va fi jucat de Conchis și de cele două fete.

De la prima întîlnire, Conchis îi dă de înțeles lui Nicholas că în fața sa se deschide o perioadă plină de promisiuni – “Eu te invidiez pentru singurul lucru care contează. Tot ce ai de descoperit se află înaintea dumitale” –, în care îl va însoți în mod prielnic: “Cred că vom descoperi multe lucruri împreună.”

Mîna încurajator și patern așezată pe umăr este și ea un semn benefic al protecției și al încrederii. Nici alte atitudini nu sînt lipsite de apropouri directe și gesturi semnificative: “Stătea în dreptul ușii cu o privire foarte pătrunzătoare. Parcă se concentra să capete forță pentru a-mi dezvălui misterul. Apoi spuse:

– Sînt vizionar.”

Întrebări care sună a îndemn și provocare (“Ești un ales?”), avertismente încurajatoare (“Știu despre tine ce nici tu nu știi, Nicholas, și tu ești vizionar. Tu pari sigur de faptul că nu ești. Știu.”), atenționări ironice (“Am vrut să-ți atrag atenția”), povestiri, discuții, parabole, indicații, sugestii mitice și literare însoțesc tot timpul, ca un comentariu ce ghidează prin hățișul întîmplărilor, drumul lui Nicholas.

Privit în liniile sale generale, întregul roman este unul al inițierii, iar evenimentele, cu tot cursul lor real, sînt regizate pentru tîlcul și învățătura lor. “Jocul lui mi se părea compus din două elemente: unul didactic, celălalt estetic. Nu vedeam dacă fanteziile măiestrit construite ascundeau înțelepciunea sau nebunia. Înclinam către a doua alternativă. Părea mai logic să fie jocul unor manii decît al rațiunii.” Nu conținutul, în vulgaritatea reală a evenimentelor, contează, ci metafora, structura izomorfă cu aceea a succesiunii, legăturii, impactului și înțelesului oricăror fapte cînd capătă coerență de destin.

Montarea, scenariul, jocul țin să realizeze un model analogic al destinului, mai profund, mai autentic, mai dens decît platitudinea realității, decît suficiența normalității, printr-o substanțială infuzie de poezie. Crearea unor realități mai reale decît realitatea ca extindere fantastică a metodei lui Stanislavski este intenția lui Conchis, a unei realități mai demne, mai esențiale – înnobilate.

Relaxarea convențiilor teatrale, la care se face aluzie mai jos, nu face decît să creeze o metaforă mai plastică, gata să se muleze pe exigențele destinului. “În timpul războiului, cînd am avut mai mult timp să reflectez și n-am avut prieteni care să mă distreze, am conceput un nou gen de teatru în care să fie abolită despărțirea convențională dintre actori și public. În care să nu se mai țină seama de împărțirea tradițională a scenei, de noțiunile de avanscenă și de sală. În care să nu se mai acorde atenție ideii de continuitate a spectacolului în timp și spațiu. Narațiunea, intriga rămîneau fluide, desfășurîndu-se între două puncte fixe: punctul de plecare și deznodămîntul dinainte stabilit. Între aceste două puncte, participanții își inventau singuri acțiunea.” Această analogie relaxată fluidizează cele două entități care-și amestecă umorile contaminîndu-se.

Putem încerca o modestă definire a destinului ca fiind o realitate absorbantă, aptă de îmbogățire prin asimilarea tuturor sugestiilor simbolice și mitice la îndemînă. Inițierea ar consta atunci în sensibilizarea pentru și în acceptarea acestei invazii împrospătătoare, în dobîndirea apetitului pentru o realitate dens spiritualizată. Dar toate acestea se petrec numai ca o schimbare de atmosferă, ca deschidere a unei ferestre pentru împrospătarea aerului unei realități stătute prin pătrunderea miresmei înviorătoare a poeziei.



XIV Răscrucea întîmplării – derutarea


“Toate ipotezele erau aiurea, lipsite de temei.”


Orice moment de intensitate maximă, orice lovitură a soartei provoacă prin impactul produs descumpănire și perplexitate. Starea de dezorientare și de derută nu este însă doar o simplă năuceală, ci și clipă revelatoare a minunii, clipă în care întîmplarea apare ca o răscruce a destinului, ca o schimbare a rutei, ca reorientare a drumului vieții.

Clipa rămîne primejdioasă prin nesiguranța pe care o induce. “Mă cuprinse din nou frica, sentimentul unui mister ce mă amenința. Realitatea părea atît de fragilă aici sub pomi, sub soarele arzător.” Primejdia este însă primejdia cea bună, aceea care în chip magic substituie o realitate securizantă pînă la banalizare cu una plină de incertitudini, dar fascinantă și seducătoare prin misterul ei. “Nu trebuie să fim niciodată siguri de nimic. O lume în care totul trebuie pus permanent sub semnul întrebării. Asta încearcă el să creeze aici.” Hazardul – regizat de Conchis – este doar modul de a incita și stimula imaginația amorțită de o realitate stătută și searbădă.

Energia misterului este mai activă “cînd (oamenii – s. m.) sînt puși în situații pe care nu le înțeleg. Cînd nu prea înțeleg ce rol sînt chemați să joace.” Cînd faptul că “ne dăm seama că nu sîntem siguri de nimic” ne aduce în starea de urgență poetică, ne constrînge la un răspuns la cea mai înaltă tensiune. Energia nesiguranței se preschimbă atunci miraculos în certitudine lirică orientativă, în directivă poetică luminiscentă.

Cotitura pe care o face de destinul în acel moment este și o reoriginare care deschide posibilități nebănuite înainte, care prevestește viitorul – o renaștere care merită o nouă ursită, o schimbare de zodie. “Pentru că trecutul conține prezentul, Seidevarre conținea Bourani. Tot ce se va întîmpla aici, tot ceea ce determină întîmplările din prezent se afla parțial, ba chiar esențialmente, în ceea ce s-a petrecut acum treizeci de ani în pădurea aceea din Norvegia” – ilustrează Conchis forța regenerativă și proiectivă a întîmplării devenită minune, răscruce a destinului.

Propriile trăiri incandescente sînt ridicate la rang de simbol și – devenite stîlpi de foc călăuzitor – înrîuresc profund simțirea, atitudinile, comportamentul individului. “Și pe mine m-a învățat să fiu umil pînă la ferocitate. Am înțeles sensul misterului profund. Am înțeles zădărnicia atîtor lucruri pe care noi le credem importante.” Sînt momente în care destinul se împlinește și se articulează, cînd substanța vieții se împrospătează ca dintr-un nou izvor și se pătrunde de o forță mitică regeneratoare. Întîmplările devin sacre, capătă aură de mit și se înșiruiesc legendar, îndreptățite de o fabuloasă mîndrie, într-o mitologie personală.

“Nu sugerez nimic. Între cele două evenimente nu există nici o legătură. Nu poate fi găsită nici una. Sau, mai bine-zis, singura legătură sînt eu. Eu sînt cel care dau un sens acestei coincidențe.
Simțeam în vocea lui o nuanță de mîndrie neobișnuită, ca și cum ar fi fost realmente convins de faptul că dacă cele două evenimente identice au avut loc în același timp, lui i se datora întrucîtva.”



XV Convertirea


“El era tipul care voia să schimbe totul și, neputînd, ardea de nerăbdare și nu mă avea decît pe mine, un microcosm minuscul, să mă convertească sau să mă deteste.”


“ – Eu sînt Astarte, mama misterului.

Ochii frumoși cenușii-violet erau acum mari, iar eu am schițat un zîmbet. Vroiam să simtă că ajunsese la fundul sacului. Nu mai era ceasul să improvizeze.

– Regret eu sînt ateu.

Lăsă masca jos.

– Atunci eu trebuie să te convertesc.

– La arta mistificării?

– Printre altele.”

Convertirea pe care o făgăduiește Julie este de fapt dobîndirea unei credințe sau trecerea de la misticismul normalității la încrederea în mister. Nicholas confundă cu încăpățînarea-i caracteristică realitățile, care nu sînt decît minciuni convenționale și codificate consensual, cu realitățile mai reale decît realitatea, care sînt minciunile lui Dumnezeu. Dacă minciuna umană este numai mistificare menită să ascundă ceva compromițător, să deghizeze un viciu în virtute, minciuna lui Dumnezeu este o revelare, ea înfățișează misterul ca mister, face să se ivească ascunsul ca ascuns și îl împărtășește astfel – fără să-l împartă – tuturor (celor aleși și dispuși să riște pentru el).

Fără să aibă nevoie de biserici și confesiuni, sentimentul sacrului – esență a religiozității – stabilește ierarhia inviolabilă, incoruptibilă, de nevătămat a lucrurilor. În acest sens se face apel la religiozitate, a cărei vitală indispensabilitate este invocată ironic de Conchis: “n-ai să te-apuci să te îndoiești de Dumnezeu”. Problema este – abandonînd ironia și metafora – cum să nu fii fără nici un Dumnezeu, fără a crede totuși într-un anume Dumnezeu ratificat dogmatic.

Misticismul normalității, credulitatea mistică într-o anume realitate (dimpreună cu biserica sa adoptivă), nu poate fi zguduit și ruinat decît de o lovitură a soartei. La Neuve Chapelle, Conchis abandonează credulitatea în providența divină a celor “legați de datorie, incapabili de opțiune, care suferă la cheremul idealurilor sociale. Omenirea crucificată, urcînd pe cruce (de bună voie – s. m.)”, falsa certitudine “că servim unui scop, că facem parte dintr-un plan, că totul se va sfîrși cu bine pentru că undeva sus toate lucrurile erau bine judecate” și se convertește la exigența încrederii în sine – “Nu există nici un plan, totul e hazard. Ca să ne salvăm trebuie să contăm pe noi înșine” –, la o fidelitate adîncă și gravă față de existență:

“Febră. Ceea ce eu credeam că este febră era focul vieții, pasiunea de a trăi. Acum știu. Un delirium vivens. Nu vreau să mă apăr. Tot ce este deliria este mai mult sau mai puțin antisocial, spun eu din punct de vedere clinic, nu filosofic. Experiența mea a fost exact inversul a ceea ce metafizicienii germani și francezi ai secolului nostru ne-au asigurat: că tot ce este un ‘alt’ este ostil individului. Mie tot ce era un ‘alt’ mi se părea o minune. Chiar și cadavrul, chiar și chițcăitul șobolanilor. Șansa experienței, fie ea de frig, de foame, de greață era un miracol. Imaginează-ți momentul în care ai descoperi că ai un al șaselea simț pînă atunci nebănuit – ceva ce nu include văzul, pipăitul – cele cinci simțuri cunoscute. Un simț mai adînc din care celelalte se trag. Cuvîntul ‘a fi’ nu în sens pasiv și descriptiv, ci activ… aproape imperativ.
Înainte ca noaptea să se fi scurs am știut că fusesem, în termenii credinței, convertit. Este adevărat că lumina pogorîse de sus, pentru că fusese o noapte cu obuze, cu stele. Nu aveam sentimentul lui Dumnezeu. Trăisem în noaptea aceea o întreagă viață.”

Și, pentru a combate posibilul și neavenitul amestec al judecății moralizatoare în cele întîmplate (și relatate) Conchis adaugă: “Încerc să-ți descriu ce mi s-a întîmplat, ce eram. Nu ce ar fi trebuit să fiu. Nu binele și răul în termenii pe care conștiința îi judecă. Te rog să nu uiți asta!”

Convertirea (din păcate reversibilă) a lui Nicholas se petrece printr-o analogie cu modelul (sosirii la Bourani) oferit de Conchis:

“Mi-am dat seama, în timp ce ascultam, că în acel moment nu aș fi vrut să fiu în nici un alt loc, că tot ceea ce simțeam justifica experiențele de pînă atunci și că experiențele prin care trecusem erau cuprinse în faptul de a fi în acel loc. Conchis vorbise despre întîlnirea cu viitorul, de sentimentul că viața lui ajunsese la un moment deplin, perfect echilibrat atunci cînd a venit la Bourani. Treceam acum prin experiența pe care o descrisese. Un nou fel de acceptare de sine, a faptului că eram acest trup și această minte cu toate virtuțile, cu toate viciile mele. Înțelegeam că nu am altă alternativă. Ajunsesem să înțeleg faptul că exista un alt fel de forță diferită de vechea mea accepțiune a cuvîntului bazată pe iluziile ambiției.
Toate greșelile din viața mea, egoismele, aberațiile, trădările, toate se potriveau, erau sursă de construcție, nu de haos, pentru că, sigur, nu aveam altă alternativă. Nu eram într-un moment al marilor hotărîri morale sau de alt fel. Acceptîndu-mă ca atare, nu renunțam la cel care ar fi fost să devin. Pasul făcut ducea înainte, și în sus.”

Sentimentul sacru al destinului se anunță printr-o certitudine a împlinirii în acel loc și în acea clipă, care gonește iluziile ambiției și se vădește printr-o îndreptățire a tuturor întîmplărilor (aparent fără rost) ale vieții de pînă atunci, care își află astfel și acum tîlcul printr-o bruscă iluminare. Ea dă unitate, consistență și coerență vieții anterioare, căci este o curajoasă și proaspătă acceptare lirică de sine (și concomitent o renunțare generoasă la veleități și pretenții, la nemulțumiri și reproșuri), ce abia acum deschide perspective unui viitor demn și elevat. Este înțeleasă astfel forța exigentă a ursitei, faptul că numai adunate în matca sorții apele vieții dobîndesc puterea calmă și gravitatea tăcută a fluviului – maturitate de destin.

Convertirea înseamnă trecerea de la stadiul estetic sau etic la cel religios, de la frivolitate la gravitate, de la nefericita manie a persecuției la exigența fericirii. Ea este însă și o conversiune, o resemnificare a tuturor lucrurilor dosite pînă atunci sub minciuna etichetei, arestate după gratiile convențiilor. Este ceea ce doamna de Seitas îi mărturisește lui Nicholas în final:

“Nicholas, dacă vrem să reproducem, fie și numai parțial, cîte ceva despre legile misterioase care guvernează existența, atunci trebuie să știm să depășim unele convenții pe care omul le-a inventat pentru a ține în frîu aceste scopuri fundamentale.”

Lucruri banale și neînsemnate, lucruri consemnate și puse la index, lucruri considerate nefaste își dobîndesc strălucirea, splendoarea, prielnicia, căci, renunțînd la ambiții, e convertită însăși dorința. Tot ce purta o marcă prea socializată se emancipează, își recapătă libertatea și prospețimea, își caută și își găsește acordul și armonia.

Acceptarea de sine fără nostalgia vinovată a unei alte înzestrări mai generoase și a altor conjuncturi mai favorabile (de fapt alternative imposibile), fără lamentarea neputincioasă și defetistă pentru privațiuni și precarități, pentru neprielnicia locului și vitregia vremurilor, presupune o schimbare radicală de opțiune: datul se preschimbă în dar nemeritat, pe care numai strădania ulterioară de a-l răsplăti – de a te bucura de el, cultivîndu-l pe măsură – te poate face să-l meriți.

Din acest loc și din această clipă, privirea aruncată înapoi nu mai este mînioasă, ci recunoscătoare și plină de o blîndă înțelepciune, convinsă că tot răul nezgîndărit fructifică și e spre bine, iar aceea care scrutează viitorul așteaptă cu răbdare și cu netulburată speranță – ajunînd – sărbătoarea zăbavnică a Firii.




XVI Distilarea exigenței


“Eram din nou liber, dar era o libertate nouă… într-un fel purificată.”


Convertirea, indisolubil legată de conversiune, reevaluează relațiile noastre cu tot ce ne înconjoară. Agresivitatea războinică, “guvernată de forța brutală, de o aroganță realmente lipsită de umor, de gustul prestigiului iluzoriu și de prostia funciară” a “lumii bărbaților” care nu cunoaște decît perversiunea puterii, tirania dominației, sadismul proprietății este înlocuită de “relațiile generate de nevoia pe care obiectele o au unul pentru celălalt, de nevoia de dragoste și armonie”. “Războiul – spune Conchis – e o psihoză creată de incapacitatea noastră de a percepe relațiile. Relațiile noastre cu cei din jur: relațiile cu situația economică și istorică. Și, mai ales, relațiile noastre cu neantul. Cu moartea.”

În urma convertirii, întîlnirea cu destinul se revelează drept minune. Prin natura lor minunile nu se țin lanț și spre necazul nostru nici o minune nu ține – cum spune o prea cunoscută vorbă – mai mult de trei zile. Și minunile putrezesc și se descompun și, numai intrînd în slujba lor, le poți salva efemera mărturisire, le poți distila exigența – prospețimea, buchetul, tăria –, le poți ajuta să biruie în baladă, să se înveșnicească în legendă. Destinul admite și chiar solicită colaborarea, el îți revelează de fapt responsabilitatea ca libertate, îți cere imperios să renunți la ambițiile profane pentru o datorie sacră.

Episodul procesului, regizat cu aceeași constantă ironie, devenită acum sarcasm, îl pune pe Nicholas în postura de judecător mai mult decît penitent, în situația penibilă (pentru simțirea sa profund vexată) în care e constrîns la imobilitatea și tăcerea necesare și prielnice dealtfel unei veritabile judecăți. Căci judecata este un act de autentică adîncire întru spirit, căreia orice reacție exterioară îi poate aduce doar grave prejudicii, o poate vicia și desfigura. Numai neîncrederea (confirmată de fapt anterior) în aptitudinile sale de a judeca sine ira et studio îl aduce pe Nicholas în această postură ciudată, penibilă, dar plină de un simbolism autentic: puterea spirituală a judecății nu este una efectivă care să dea satisfacție dorinței de răzbunare psihologică, gata să biciuiască isteric marea care i-a înecat corăbiile.

Situația lui Nicholas simbolizează de fapt pe aceea a oricărui ins în fața propriului destin. Cu însemnele îndoielnice – și hilare, și magice – ale forței sale spirituale, așezat pe drept în jilțul de judecător, omul e învrednicit cu demnitatea fragilă a cumpănirii și înțelepciunii: legat însă de mîini și de picioare și mut în fața urgiei vremurilor, liber însă în cuget și simțire să le înțeleagă ca ale sale, ca pe propriul (și singurul) său destin pe care, cunoscîndu-l, trebuie să și-l recunoască și, în cele din urmă, să-i fie recunoscător.

Convertit pe moment, Nicholas nu o va biciui pe Julie, țapul ispășitor care i se oferă pe moment (“cel ce se face vinovat de crima de a distruge puterea de iertare a subiectului unui experiment”), va refuza răzbunarea isterică derivată din mania persecuției. Dar vindecarea lui de psihologismul justițiar nu e deplină: “Am lăsat biciul în jos și mi-am simțit ochii umplîndu-mi-se de lacrimi – lacrimi de furie, lacrimi de umilință”. Din ochii lui nu pogoară încă apa sfințită a lacrimilor de recunoștință, de blîndețe, de sacră mîndrie, de împăcare virilă. Destinul îi este încă ostil.

Totuși, demnitatea și măreția tragică a unui moment de împlinire simbolică sînt resimțite și de Nicholas: “Am avut deodată impesia că trăim, eu și toți cei de față, un moment de înțelegere, de respect reciproc. Din partea lor nu era decît ușurarea că eram așa cum își închipuiseră ei, în spatele tuturor misterelor și al tuturor umilințelor. În ce mă privea, era certitudinea de a fi intrat într-o societate esoterică, a cărei înțelepciune era atît de profundă, în fața căreia puteam vorbi fără pericol. Așa cum stăteam acolo, atît de aproape de cele unsprezece tăceri, aproape de fețele lor lipsite de ostilitate dar și de indulgență, fețe disociate total de furia mea, atît de aproape și totuși atît de depărtate ca figurile din adorațiile flamande, m-am simțit deodată foarte mic, așa cum te simți diminuat în fața unei opere de artă, în fața unor anumite adevăruri care, prin contrast cu dimensiunile și valoarea lor, ne fac să ne simțim cît sîntem de mici, cît sîntem de limitați.” Această înțelegere (“în tăcere, în flacără și în nemișcare”, cum ar spune Camus) și acea bruscă îndreptare spre “tron”, acea tăcută asumare a situației (dacă ar fi pe deplin adevărată), ar putea desființa ghilimelele peiorative ale tronului și ar putea transforma cu adevărat exilul în împărăție sau măcar le-ar putea consacra grandios simultane, coincidentia oppositorum.

Povestirea Prințul și magicianul, găsită de Nicholas în vizuină, caracterizată evaziv drept fabulă epistemologică și ignorată de fapt, cu frivolitatea caracteristică a lui Nicholas, în adîncimea semnificație sale, merită să fie recitită în întregime pentru pilda limpede pe care o conține:

”A fost odată un prinț tînăr care credea în toate lucrurile în afară de trei. Nu credea în insule, nu credea în prințese, nu credea în Dumnezeu. Împăratul, tatăl său, îi spusese că aceste lucruri nu există. Și cum nu erau nici prințese, nici insule și nici vreun semn al existenței lui Dumnezeu în împărăția tatălui său, tînărul prinț îi dădu crezare.

Dar într-o zi, prințul fugi din palat și ajunse în împărăția vecină. Aici, spre uimirea sa, văzu insule în largul coastelor și pe aceste insule niște făpturi stranii și tulburătoare cărora nu îndrăzni să le dea nume. În timp ce căuta o barcă pe mal, un bărbat îmbrăcat în haine de seară se aprope de el.

- Insulele de colo sînt adevărate? întrebă prințul.

- Bineînțeles că sînt insule adevărate, răspunse bărbatul în haine de seară.

- Și făpturile acelea stranii și tulburătoare?

- Sînt toate prințese adevărate și autentice.

- Atunci trebuie să existe și Dumnezeu! strigă prințul.

- Eu sînt Dumnezeu, răspunse omul în haine de seară înclinîndu-se ușor.

Tînărul prinț se întoarse acasă cît putu mai repede.

- Iată-te înapoi deci, îi zise Împăratul.

- Am văzut insule, am văzut prințese, l-am văzut pe Dumnezeu, îi răspunse prințul cu reproș în glas.

Împăratul rămase impasibil.

- Nu există insule adevărate, nici prințese adevărate și nici Dumnezeu adevărat nu există.

- Dar am văzut cu ochii mei!

- Ia spune-mi cum era îmbrăcat Dumnezeu.

- Dumnezeu era îmbrăcat în haine de seară.

- Avea mînecile hainei suflecate?

Prințul își aduse aminte că așa erau. Împăratul zîmbi.

- E un costum de magician. Ai fost păcălit.

Auzind acestea, prințul plecă din nou în împărăția vecină și se duse pe același mal unde îi ieși din nou în cale omul în haine de seară.

- Împăratul, tatăl meu, mi-a spus cine ești, zise prințul idignat. Data trecută m-ai păcălit, dar nu se va mai întîmpla. Acum știu că insulele nu sînt reale și nici prințesele nu sînt reale, pentru că tu nu ești decît un magician.

Omul în ținută de seară zîmbi.

- Nu eu te păcălesc, băiete, în împărăția tatălui tău există multe insule și multe prințese, dar tatăl tău te ține sub vraja lui și nu le poți vedea.

Prințul se întoarse acasă gînditor. Cînd îl văzu pe Împărat, se uită în ochii lui.

- Tată, e adevărat că nu ești Împărat, ci doar magician?

Împăratul zîmbi și își suflecă mînecile.

- Da, fiule, sînt magician.

- Atunci bărbatul de pe mal era Dumnezeu.

- Bărbatul de pe mal era doar alt magician.

- Trebuie să cunosc adevărul adevărat, adevărul de dincolo de magie.

- Nu există adevăr dincolo de magie, răspunse Împăratul.

Prințul fu cuprins de tristețe și zise:

- Am să mă omor.

Prin farmecele sale, Împăratul chemă moartea să vină. Moartea apăru și în făcu semn prințului să vină cu ea. Prințul se înfioră. Își aminti de insulele frumoase, frumoase dar ireale și de prințesele ireale, ireale dar frumoase.

- Prea bine, zise. Voi putea îndura totul.

- Vezi, fiule, zise Împăratul, acum ești și tu magician.”

Povestea pune astfel sub semnul întrebării orice realitate ca fiind grevată magiei. Ea subminează încrederea în vreun adevăr altul decît acela în numele căruia riscăm să ne asumăm poetic realitatea sau, cu alte vorbe, dar spunînd acelși lucru, s-o îndurăm. Magia spiritualității este aceea care dă consistență și coerență realității, dar orice realitate nu este decît o amăgire (un vis) gata să se ruineze. Sîntem mereu la discreția amăgirii unor magicieni care abuzînd de credulitatea noastră se dau drept dumnezei, mereu pradă virtualelor și dureroaselor dezamăgiri.

Încercările la care ne supune destinul, lovituri ce năucesc, descumpănesc și dezorientează, provoacă totdeauna traume sufletești și deprimare sau dorință de revanșă. Dar nu vei înțelege nimic pînă ce – în rol de prinț, devenit matur pentru destin – nu vei rosti hotărît: Voi putea îndura totul. Atunci abia ești învestit cu demnitatea umană supremă de magician, devii Omul-Dumnezeu apt să ridice spiritul la puterea tuturor dezamăgirilor.

Nicholas primește și el vestea cea bună după sentința dată la proces:

"- Am venit să îți spun că acum ești printe cei aleși.

Am scuturat violent din cap, în semn de protest.

- Nu te poți impotrivi.

Continuam să dau din cap resemnat."

El rămîne însă hotărît în încăpățînarea sa ofuscată. Refuză colaborarea cu destinul.

La un moment dat, Conchis îi spune lui Nicholas: ”Totuși, în cele din urmă am descoperit ceva ce unii oameni bogați nu descoperă niciodată – că toți avem o anumită aptitudine pentru fericire și nefericire, care nu depinde de hazardul economic.” Spusa lui merită să fie generalizată, căci aptitudinea pentru fericire ca vocație sacră a omului nu depinde de hazardul de orice natură, ci se realizează în ciuda oricărei dezordini: nu contează dacă ești fericit ori nu, totul este să fii vrednic de fericire, să fii pregătit să o primești în chip deschis cu tot tragismul ei. Să accepți urzeala (urzelile) ursitei ca pe un minunat prilej pentru alesătura faptelor.




XVII Anchetarea misterului


Nu voiam decît să găsesc eu însumi urme, indicii, amprente digitale; doar ca să-mi iau revanșa, să îi bat la propriul lor joc; abilitatea de a mă induce în eroare.


Atitudinea lui Nicholas față de întîmplările pe care hazardul, stimulat de Conchis, i le scoate în față este una de suspectare, de neîncredere, de bănuială piezișă și de indiscretă iscodire. Nicholas nu acceptă jocul așa cum făcuse Leverrier și, de la început, dorește doar să violeze tainele pe care le și echivalează cu mistificarea: Doream să știu realitatea ascunsă de mister, ce face pe Phraxos, de unde venea.” Rolul, mult prea realist, de îndrăgostit, pe care și-l alege cu o grabă revelatoare îi creează o fixație mistică pentru simțul realității, barîndu-i accesul spre semnificațiile majore ale evenimentelor.

Curiozitatea sa profanatoare nu se poate opri la scrupulul poetic și declară totul drept o farsă pe care, pentru a nu pierde simțul realității trebuie s-o demaște clipă de clipă și – eventual – să o și răzbune. ”Am zîmbit. Era caraghios, absurd, emoționant, poetic aș spune. Ziceam că trebuie să fie o farsă pusă la cale de Conchis special pentru mine, un test subtil pentru ca să-mi verifice simțul umorului, tactul, inteligența.” Și, deși în acest moment Nicholas își spune și: ”Ce rost avea să dau buzna să văd cum a realizat-o?”, tentația violării culiselor nu-l va părăsi nici o clipă. Nici măcar după încheierea ostilităților, cînd se va întoarce la Bourani pentru a forța Vizuina, cînd va întreprinde în Anglia cercetări migăloase și insistente pentru a nu afla decît ceea ce oricum i s-ar fi oferit.

Anchetarea misterului este însă descurajată de abila punere în scenă a teatrului metafizic condus cu măiestrie de Conchis. ”Toate ipotezele erau aiurea, lipsite de temei.” Revelațiile lui Nicholas sînt mereu cu un pas în urma schimbărilor pe care le efectuează regia: În sfîrșit se luminau lucrurile. Tot ce se întîmpla la Bourani avea caracterul unei mascarade pusă pe o scenă personală. Pasajul îmi atrăgea atenția ca, din politețe și pentru a mă bucura de spectacol, să nu-mi bag nasul în culise.”

Conchis sacrifică rînd pe rînd realitățile (ascunse una în alta ca păpușile rusești) instinctului detectivist al lui Nicholas întărindu-și poziția dominantă și întărîndu-l: ”Nu mai jucasem de mult șah, dar mi-am amintit că pe măsură ce domini, jocul se transformă într-un șir de false sacrificii. El îmi punea la încercare mai mult incredulitatea decît credulitatea.” Falsele sacrificii nu înseamnă decît încă o pistă falsă: exultarea în fața căderii decorurilor echivalează cu prinderea într-o nouă capcană doar aparent mai reală ca cea anterioară. Fiecare piesă cîștigată este încă un pas ferm spre dezastrul final. Eșecul lui Nicholas este garantat de însăși atitudinea pe care a adoptat-o.

Dealtfel, și Nicholas, într-un acces de luciditate, surprinde porpria-și învestigație detectivistică în flagrant delict de impostură: ”Aceasta era semnificația fabulei. Cercetînd atît de fanatic, trasformasem întîmplările din timpul verii în roman polițist. Dar a considera viața un roman polițist, ceva ce poate fi dedus, urmărit și arestat, este o idee la fel de nerealistă ca aceea de a considera romanul polițist un gen literar major, cînd de fapt, este unul dintre cele mai minore.”




XVIII Strîngerea șurubului


”Nu mă puteam opune. Eram și un senzual și un aventurier, un poet ratat care caută salvarea în aventuri dacă nu poate în versuri. Trebuia să beau valul care mi se oferise.”

“Regret, eu sînt ateu!”

“Un desfrînat de profesie e rar un om vrednic de milă.” (de Sade)

“Nu-S-a-Ter-mi-nat!”


Succesul experimentului dramatico-metafizic, aidoma celui al încercărilor destinului, nu este în nici un fel garantat. Este ceea ce doamna de Seitas îi împărtășește lui Nicholas spre sfîrșitul romanului: ”Nicholas, reușita nu este niciodată sigură. Ai aflat secretul nostru. Acum ești ca o substanță radioactivă. Sperăm să te menținem stabil, dar nu sîntem siguri.” Nici o convertire nu este certă și indiscutabilă, căci fără distilarea exigenței, fără angajarea fermă în slujba minunii te poți oricînd regăsi pe poziția isterizată a celui permanent și pe nedrept persecutat. Numai înțelesul ajunării ca purificare și primenire răbdătoare, prielnică primirii minunii ce stă să vină oricînd poate transforma perioadele lipsite de evenimente într-o asceză (exercițiu) menită să te întărească în credință.

Nu se poate spune că Nicholas scapă, altfel decît sporadic, de mania persecuției și atunci, de obicei, doar într-o manieră pasivistă, de abandon consumist: ”Nu știam cum se vor termina toate acestea, și nici nu voiam să știu. Mă identificasem total cu momentul prezent, cu Grecia, cu locul acesta uitat de lume, cu cele două nimfe care se băleceau lîngă mine.” Conform scenariului însă, destinul făgăduiește doar celor încrezători, dar nu-i iartă pe cei ambițioși, nerăbdători și bănuielnici. Pentru ei se strînge șurubul.

Un dialog promițător are loc între Lily și Conchis la primele întîlniri de la Bourani:

“- Domnul Urfe înțelege.
- Sînt fericit.
- Totul va fi foarte bine.”

Numai că domnul Urfe nu va înțelege și atunci încercările vor deveni tot mai dure, regimul se va înăspri, făcîndu-l să exclame exasperat: ”Nu înseamnă că nu eram înspăimîntat, mi-era teamă de faptul că știam că orice se putea întîmpla, că această mascaradă nu avea limite în legile sociale normale sau în convenții.”

Anchetînd cu înverșunare misterul, urmărind numai partea realistă a faptelor, Nicholas se dovedește incapabil să tragă învățămintele scontate din cele petrecute, să se schimbe desăvîrșindu-se pe măsura tîlcului misterioaselor întîmplări. De aceea va fi admonestat cu asprime de către Conchis cînd își va arăta nemulțumirea și mirarea față de noul tratament:

”- Pentru că te-ai dovedit incapabil de a-ți interpreta rolul așa cum trebuia.
- Poate mi-ar fi fost mai ușor dacă aș fi știut despre ce este vorba.
- Þi s-au dat nenumărate indicații.”

De-acum înainte, el va fi privat de genul de întîmplări mai blînde, mai fanteziste, mai puțin realiste a căror pildă n-a fost în stare să o distileze. I se va prescrie însă meditația asupra lor: Þi s-au oferit toate șansele: îți propun să încerci să descoperi ce anume te-a făcut să le pierzi.”

Frivolitatea mincinoasă a lui Nicholas se evidențiază deja din scurta biografie ad-hoc pe care o prezintă gemenelor: ”Și am vorbit deci despre Nicholas: despre familia, visurile și neîmplinirile lui. Folosirea persoanei a treia mi se părea foarte potrivită aici, deoarece le-am prezentat un eu ficțional, eu-victimă-a-împrejurărilor, o pușlama simpatică înzestrată cu un puternic simț moral.” Într-o tardivă meditație asupra faptelor, el își va recunoaște însă ușurătatea și oportunismul în raport cu gravitatea exigențelor sugerate de Conchis:

”Ghicise, pur și simplu, faptul că în concepția mea libertatea însemna libertatea de a-mi satfisface dorințele personale, micile mele vanități. Și la asta îmi opunea o liberatate care să te facă pe de-a-ntregul responsabil de actele tela; ceva mult mai vechi decît libertatea existențialistă, un imperativ moral, un concept creștin, care nu era, cu siguranță, nici politic, nici democratic […] Era ca și cînd mi-ar fi înfipt un cuțit în umăr sau mi-ar fi aruncat un demon în spate: îmi oferise o cunoaștere pe care eu nu mi-o doream.”

E vorba aici de un concept aristocratic al libertății care o vizează ca izvorînd din responsabilitate și generozitate și nu dîntr-un orgoliu egoist și steril. Libertatea nobilă a celor aleși, a celor ce asumă, nu aceea a țîfnei care bate ofuscat din picior.

Coborînd la nivelul de înțelegere și asumare accesibil lui Nicholas, faptele devin cu vremea tot mai realiste în brutalitatea și în înțelesul lor disprețuitor: ”Eram nevoit să accept evidența: mă aflam printre oameni pentru care nu existau nici legi, nici limite.” Singurul înțeles pe care Nicholas îl pricepe pe deplin și pe care deci îl merită rămîne năuceala: ”Eram buimăcit mai mut de îndrăzneala loviturii, de enormitatea abuzului pe care și-l permiseseră.”

Intervențiile sarcastice prin indiferența disprețuitoare și prin glacialitatea limbajului științific pe care diversele somități le au la proces confirmă eșecul lui Nicholas ca individualitate, ca ins autentic într-o relație demnă cu destinul. A devenit doar un caz.

Pentru profesorul Cardi, Nicholas este doar tipul auto-erotic, în termeni clinici, autopsihotic, personalitatea carcteristică într-o epocă imorală și de nerespectare a regulilor, în care gustul plăcerilor egoiste a unei majorități crescînde de indivizi va putea fi satisfăcut prin salarii ridicate și abundență pe fundalul unui dezastru universal iminent.”

Pentru Doctor Maxwell, el este doar subiectul unui experiment ratat: “După părerea mea, egocentrismul subiectului, precum și imposibilitatea sa de a se adapta au fost determinate de trecutul său și în toate raporturile neutre către el este necesar să specificăm că deficiențele personalității sale se datorează unor circumstanțe în afara controlului său […] în ce ne privește, nu putem să avem decît un sentiment de milă față de o personalitate care manifestă nevoia de a-și ascunde slăbiciunile sub atîtea minciuni conștiente sau inconștiente. Nu trebuie să uităm că subiectul a fost lansat în lume fără nici un fel de pregătire pentru auto-analiză sau auto-orientare, și că aproape toată educația pe care a primit-o i-a fost dăunătoare. A fost, dacă putem spune astfel, miop din naștere, iar mediul înconjurător l-a adus la orbire.”

Pentru Conchis, este un caz clinic nerezolvat de egocentrism masochist: “Acest tînăr a constituit un subiect excelent în ce privește scopul urmărit de noi, dar există la el unele trăsături masochiste care îl vor face să găsească plăcere pînă și în discuția noastră privitoare la defectele sale. După părerea mea prelungirea interesului nostru față de el este inutilă și îi poate fi chiar dăunătoare […] Mă refer la o posibilă sinucidere. Concluzia la care am ajuns este că atașamentul dumneavoastră egocentrist este prea puternic pentru a ne teme de altceva decît, poate, de o bruscă hotărîte de a vă pune capăt vieții într-un moment de isterie.”

Discutat în termenii blasfematorii ai limbajului științific, devenit caz, subiect, Nicholas este anulat ca personalitate și mister individual. Declarațiile patetice și generoase de altă dată ale lui June: ”toate reacțiile tale secrete, impresiile, presupunerile […] tot ce nu i-ai mărturisit nici lui Julie... totul este pentru noi de o importanță captială. Avem sute de întrebări să-ți punem”, se cufundă în neant. Nicholas nu mai are nici un farmec, nici un haz, este pierdut în masa anonimă și statistică ce stă la dispoziția științei, nu-și mai regăsește măreția singurătății tragice în confruntarea cu destinul.

El singur va mărturisi în finalul romanului: ”Iar față de jocul lui Conchis, jocul de-a Dumnezeu, simțeam un amestec de fascinație și repulsie pe care îl simți față de o religie cu un grad oarecare de raționalism. Îmi dădeam seama că era ceva în toată povestea asta, dar la fel de bine știam că nu eram nicidecum tipul religios.” El nu a găsit în sine forța magică de a-și converti dorințele pentru a se împărtăși din puterea misterului. ”Mă simțeam părăsit, singur, cu aripile frînte. Un stol de stranii creaturi zburătoare mă înconjuraseră o clipă dar mă abandonaseră, dispărînd, ușoare și misterioase; rămăsesem învăluit în tăcerea plină de voci pe care o lasă în urmă un stol de păsări cîntătoare.” Se simte doar sedus și abandonat, la discreția evenimentelor, fără să bănuiască și deci să-și cultive virilitatea aptă să dea farmec regretelor. ”Nu mă puteam opune. Eram și un senzual și un aventurier, un poet ratat care caută salvarea în aventuri dacă nu poate în versuri, trebuia să beau valul care mi se oferea.” Doar atît, fără să intre în oscilație armonică, fără să o poată amplifica sau întreține. ”Poate că tocmai asta îi reproșam lui Conchis: nu că făcuse ce făcuse, ci că încetase să mai facă.”

Convorbirea cu Leverrier, în mînăstirea Subiaco, este edificatoare pentru cele două atitudini fundamental diferite de a primi încercările destinului și de a le răspunde:

- Ști că asta nu vă satisface, dar vă avertizasem.

- E totuși o ușurare să întîlnești un frate întru sufetință, chiar dacă e mut. […]

- Frate, da. Dar nu întru suferință.

- Nu vroiam decît să comparăm impresiile. […]

- Esența însăși a sistemului folosit de el este să înveți să nu „compari impresii”. […]

- Dacă pe drumul pe care îl urmezi de multă vreme, o mașină se oprește să te ia, asta nu poate schimba decît ora sosirii, nu poate explica și motivul pentru care ai apucat-o în direcția aceea.

- Experiențele noatre au fost probabil deosebite.

- De ce-ar fi fost similareJ? Sînteți catolic? […]

- Sau măcar creștin? […]

- Dar cred în... caritate.

- Prietene, nu pentru caritate ai venit la mine. Ci pentru mărturisiri pe care eu nu am de gînd să ți le fac. După părerea mea, sînt caritabil pentru că nu ți le fac. Dacă ai fi în locul meu, m-ai înțelege mai bine. Și adăugă: într-o zi poate mă vei înțelege. […]

- Þin să vă asigur încă o dată că păstrez tăcerea în interesul dumneavoastră, cît și al meu.”

Nicholas se dovedește incapabil să înțeleagă că a fi ales înseamnă a fi incomparabil, într-o relație unică cu destinul căruia, ca oricărei taine, îi priește tăcerea.




XIX În frîul libertății


”Nu vom înceta să explorăm
Și ținta întregii noastre explorări
Va fi s-atingem începutul
Și să-l aflăm întîia oară.”


Din confruntarea cu destinul se naște o forță de o putere și de o puritate neobișnuită. Nicholas o resimte și o recunoaște ca atare: ”Ajunsesem să înțeleg faptul că exista un altfel de forță diferită de vechea mea accepțiune a cuvîntului bazată pe iluziile ambiției.” Forța ontologică ce se degajă în ”clipele cruciale, în care ne întîlnim propriul viitor” și în care linia vieții noastre este reorientată ”într-o străfulgerare” este de fapt libertatea autentică, aceea ce provine dintr-o gravă răspundere existențială ce ni se revelează simutan cu ea.

Conchis o resimte la Neuve Chapelle ca pe un ”delirium vivens”, iar în piața satului ca pe ”un adevăr arzător, imuabil”; pentru Henrik este ”stîlp de foc” ; lui Nicholas i se revelează ca ”un nou fel de acceptare de sine” sau ca ”certitudinea de a fi intrat într-o societate ezoterică”. Ea este eliberată din străfunduri existențiale fraterne cu ale celorlalte ființe ale lumii, ca o exigență ontologică decisivă. Căci se degajă de sub ”convențiile pe care omul le-a creat pentru a ține-n frîu aceste scopuri fundamentale” , se dezrobește de ”idealurile sociale” ale ”omenirii crucificate”, se descătușează de ”dorințele personale” și de ”micile… vanități” egoiste.

Această libertate “purificată” nu se poate confunda cu libertățile mărunțite și tîrguite contra datoriilor la taraba social-politică și nici cu frivolitatea libertinsimului orgolios și narcisist. Ea este cuplată organic cu o gravă răspundere, nefiind decît fața luminoasă a unui corp ceresc ce reflectă lumina destinului. Ea este asumare exigentă a acestei lumini sau exigență rezultată din această asumare.

Libertatea exigentă nu este o libertate liberă, capricioasă și versatilă, vacantă și în vacanță, ea este o libertate profund angajată și orientată. O libertate negativă, o libertate rea nu sînt decît pervertiri ale libertății, infracțiuni la legea libertății. Este deci firească învinuirea pe care i-o aduce Conchis lui Nicholas care apără gestul sinucigaș al lui Anton:

”Ești cineva care nu poate înțelege ce este libertatea. Și mai ales faptul că cu cît o înțelegi mai mult, cu atît o ai mai puțin.”

Este liber cel ce-și cunoaște destinul drept propriul său stăpîn, identificîndu-se cu datoria sa. Cel ce resimte constant vibrația și fermitatea frîielor (un fel de urzeală a ursitei) și găsindu-și calea permite destinului să-i dea frîu liber. Cel ce se poticnește însă în neînțelesul libertății rumegîndu-și cu necaz zăbala și rătăcește smucit de hățurile soartei năpustindu-se orbește prin toate hîrtoapele nenorocului, cel ce, în război cu ursita, înțelege doar că trebuie să-i încurce ițele și crede că trebuie să-i rupă urzeala este un netrebnic și un sacrileg. Pentru aceasta el va fi osîndit la o libertate aterată, smintită, nefastă – la o frenetică, necontenită și nemulțumită orbecăială.

Fără să-și fi asumat deplin înțelesul libertății, Nicholas recunoaște totuși la sfîrșitul procesului, repetînd parcă ceea ce-i spusese cu altă ocazie Conchis:

”Cu cît înțelegi mai bine libertatea, cu atît o pierzi mai mult.
Iar libertatea mea consta în a nu lovi, oricare ar fi prețul și orice ar putea gîndi despre mine ochii aceștia care mă urmăresc; chiar dacă ar ajunge la concluzia, așa cum probabil prevăzuseră, că îi iertam, că eram îndoctrinat, că mă duceau de nas. Am lăsat biciul în jos și mi-am simțit ochii umplîndu-mi-se de lacrimi – lacrimi de furie, lacrimi de umilință.”

El pierde aici libertatea în vechiul înțeles al cuvîntului și gestul său, vestitor al noii libertăți, ar trebui să fie unul regenerator care să-l umple de mîndrie, de ”febră” , de ”focul vieții”, de ”pasiunea de a trăi”. Este ceea ce i s-a întîmplat lui Conchis la Neuve Chapelle:

”Imaginează-ți momentul în care ai descoperi că ai un al șaselea simți pînă atunci nebănuit – ceva ce nu include văzul, pipăitul – cele cinci simțuri cunoscute. Un simț mai adînc din care celelalte se trag. Cuvîntul a fi nu în sens pasiv și descriptiv, ci activ… aproape imperativ.”

Hotărîrea destinului pe care Conchis o prinde ”într-o străfulgerare” este decisivă pentru viitorul său: ”Îmi arăta și mie o lume dincolo de cea pe care o trăiam. Și pe mine m-a învățat să fiu umil pînă la ferocitate.”

Forța imperativă a libertății destinale este simbolizată de zîmbetul triumfător al bustului dezgropat la Didyma:

“Forța bustului se afla în expresia feței. Era cuprinsă într-un zîmbet triumfător, un zîmbet încrezut, dacă nu ar fi degajat calmul cel mai pur, mai metafizic… O expresie de inteligență și umor atemporal se întipărise pe gura frumos modelată.”

Este expresia optimismului existențial (”Nu poți fi atît de pesimist! Nu este posibil.” – îi reproșează Conchis lui Nicholas) izvorît din conversiunea morții într-un amplificator vitalizant, stenic, tonifiant: trebuie să trăim exemplar dintr-o datorie sacră față de toți cei care au murit, față de cei care trăind sînt ca și morți, față de cei ce nu vor mai apuca să se nască vreodată.

”Deoarece ei au murit, noi știm să trăim. Cînd o stea explodează și o mie de lumi ca a noastră pier, atunci știm că a noastră există. Acesta e sensul acestui zîmbet: ceea ce putea să nu mai fie este.
Era zîmbetul ironiei dramatice la celor care au privilegiul de a ști mai mult.”

Simțămîntul pe care îl resimte cel ce ”știe mai mult” este unul de comuniune cu celelalte făpturi ale lumii: ”Mie tot ce era unalt mi se părea o minune. Chiar și cadavrul, chiar și chițăitul șobolanilor. Șansa experienței fie ea de frig, de foame, de greață era un miracol.”

Este de fapt acela al unei grave, dar inevitabile primejdii asumată pentru demnitatea ei tragică: ”Și mi-am dat seama că, în această piață a satului, eu eram singura ființă căreia îi era dată libertatea de a alege și că recunoașterea și apărarea acestei libertăți erau mult mai importante decît raționalul, decît instinctul de conservare, erau, da, chiar mai importante decît viața mea și a optzeci de ostateci. Din clipa aceea, acești optzeci de oameni nu au încetat niciodată să-mi bîntuie somnul, să mi se înfățișeze spre a mă acuza. Nu trebuie să uiți că eram convins că am să fiu omorît și eu. Dar aceste cîteva minute de cunoaștere a adevărului reprezentau tot ce puteam interpune între mine și fețele lor torturate. Era un adevăr arzător, imuabil. Rațiunea mi-a spus adesea că am greșit, dar ființa mea întreagă îmi spune și azi că am avut dreptate.”

Este acela al unicității legăturii cu destinul: ”Dar la această plăcere se mai adăuga acum și un alt sentiment, la care contribuia și peisajul larg, aerisit, un sentiment de eliberare, bucuria de a fi supraviețuit, de a trăi; întoarcerea la viață. Dar mai presus de orice era caracterul absolut extraordinar al experienței. Era unică și astfel devenisme și eu unic; era marele meu secret, o călătorie pe altă planetă, o recompensă pe care nimeni nu și-o oferise vreodată.”

Este acela al cufundării în străfundurile originare ale puterilor Firii, al resurecției mitice: ”Totuși, am avut atunci, mergînd, un sentiment ciudat, ajutat de ora matinală de absoluta singurătate și de tot ce se întîmplase, sentimentul că pătrunsesem în lumea miturilor – o experiență care fizic dădea senzația, moment de moment, de a fi fost în același timp tînăr și dintotdeauna. Ulise mergînd să o întîlnească pe Circe, Teseu în drum spre Creta, Oedip în căutarea destinului. Nu-mi era posibil să-l descriu. Nu era un sentiment literar, ci un sentiment misterios, prezent și concret, de entuziasm, de a fi în situația în care orice se poate întîmpla. Ca și cum lumea fusese reinventată în aceste ultime trei zile numai pentru mine.”



XX Soarta ironiei


”Experiența m-a făcut să înțeleg ce este cu adevărat umorul. Este o manifestare a libertății. Tocmai pentru că există libertate, există surîs.”

„Îmi reveneau în minte frînturi din lucruri pe care le spuseseră și care acum mi se păreau că aveau dublu sens: o permanentă ironie dramatică. Aproape fiecare frază rostită de Conchis sau Lily nu era altceva decît o ironie; pînă la acest din urmă dialog cu ’June’ referitor la halucinații și la psihiatrie.”


Dumnezeu – spune o vorbă din popor – nu bate cu biciul. Și, într-adevăr, cei furibunzi, aprinși de o mînie turbată, care țin să-și facă urgent dreptate personală, merită să fie domoliți amintidu-li-se pilduitoarea blîndețe a lui Dumnezeu. Cum ar trebui temperați și cei indignați peste măsură, care le doresc celor vinovați răzbunări imediate și exemplare, chinuri neîndurătoare și publice, pedepse ostentative și notorii, prin sugestia subtilității nonviolente, discrete, elegante (și adesea nesesizate nici de cel pedepsit) cu care poate osîndi blîndețea.

Există în această vorbă o mîngîiere pentru cei care, deși nu văd pe chipul răufăcătorului stigmatul osîndei, știu că nu pripa, nu flagranța, nu satisfacția personală a celor lezați sînt importante aici, ci modul subtil în care răul în sine îl pedepsește pe făptaș prin pervertire, privîndu-l de adevărata fericire și de autentica demnitate de ființă umană. Există deasemenea o înfruntare ironică (din partea celui ce ”știe mai mult”) a trufiei celui lipsit de subtilitate, care sfidează simțindu-se încă nepedepsit și – de ce nu? – crezîndu-se inviolabil.

Poate că Dumnezeu e trist și neputincios, iar blîndețea sa nu este decît efectul propriei exasperări. Ironia soartei ar fi atunci o tiranie a blîndeții, căci ea ar consta în pedepse necanonice, nefirești, neașteptate, imponderabile (neștiute fiind – în subtilitatea lor – căile providenței). Și nu e deloc nefiresc ca, în cele mai multe cazuri, vina să fie ispășită în neștiință și vinovată inconștiență, pentru că înțelesul pedepsitor al încercărilor soartei e dificil de sesizat, de recunoscut și mai ales de asumat atît timp cît nu ai acceptat că în fața destinului ești fără drept de apel și vinovat, și victimă. Un mai vechi înțeles al lui a pedepsi este acela de a canoni, a căzni, a trudi pe cineva pentru a-l învăța și instrui. Conform acestuia, în ultimă instanță, cu toții ispășim – cu voie sau de nevoie, cu știință sau fără știință – pentru a ne izbăvi de greșelile noastre.

Ironia soartei ne revelează un dumnezeu hîtru, pus pe glumă, gata oricînd să ofere-n batjocură daruri nemeritate în locul pedepselor cerute de propria-i amărăciune; un dumnezeu care face haz de necaz, batjocura sa nefiind decît indignare bine temperată și subtil dramatizată: o sumedenie de scenarii pentru aceleași urzeli urzicătoare și hazlii ale ursitei.

Înseamnă atunci că exigența supremă pe care ne-o impune ironia soartei este simțul umorului, cel ales fiind cel ce poate îndura batjocura ca pe o binemeritată, binevenită și binefăcătoare corecție, fără să se simtă persecutat. Destinul, cu mîna blîndeții lui Dumnezeu, bate pe umăr pentru a atrage atenția oricărui posibil Sisisf asupra poverii demnității sale, dar și pentru a-l încuraja, arătîndu-i încredere în vrednicia sa.

E greu să comați zelul masochist al celor ce suferă de mania persecuției, de aceea, pentru a le da o minimă satisfacție (sau poate numai pentru a-i mai sfida o dată?), adoptîndu-le limbajul, am putea parafraza proverbul amintit astfel: pentru cei aleși, care consimt să colaboreze la destin, în cele din urmă, biciul lui Dumnezeu se despletește-n gingășii.

Crieteriu de selecție, test, probă inițiatică – ironia soartei face selecția extrem de severă. E neîndoielnic că și cititorii romanului – minciună divină, dar nemeritat și aspră încercare – sînt supuși unui test de subtilitate a sensibilității, de curaj al imaginației, de onestitate existențială, de adîncime metafizică. Compoziția caleidoscopică a romanului – primă încercare ironică – permite cititorului să-și aleagă și să savureze genul său preferat, ignorîndu-le cu lejeritate pe celelalte și, cu atît mai mult, posibilul înțeles de ansamblu.

Tehnica realistă de abordare a unui subiect de ficțiune dens metaforică, împănat cu nenumărate sugestii metafizice, este încă un handicap ironic care momește frivolitatea și comoditatea ipocrită a cititorului spre o interpretare unică și plină de temperament, aceea a eroulu interesat doar de simțul realității. Scris la persoana întîi, eroul este și naratorul, dar și raisonneur-ul romanului, prin însăși schema de roman psihologic, textul invită la identificarea cu toate tribulațiile personajului, la juisarea psihică luată drept satisfacție sufletească și elevație spirituală. Este încă o pistă falsă în calea unei posibile interpretări superioare a evenimentelor și a textului: din comoditate intelectuală, cititorul renunță la propria sa interpretare pentru cea dată de-a gata în reacțiile temperamentale ale eroulu-raisonneur, preferînd solidarizarea psihică cu cel năpăsuit și obidit, căzînd în cursa facilității oferită de obișnuita convenție a romanului psihologic.

Mulți chemați, puțini aleși. Dar mîna batjocoritoare a lui Dumnezeu azvîrle orzul pretutindeni și nu se sfiește să trîntească în troaca porcilor brațe de mărgăritar.