Bătând în umbra înserării, gândul, pasăre obosită, îmi aduce o lacrimă ruginită pe o frunză de toamnă. Sunt aici; oricât de departe aș întinde mâna însetată de suflet, aceleași ziduri albe. Ploia foșnește molatec și dulce, bate un deget la geam și pleapa îmi tresare. Dar nu e ploaia, a căzut de undeva o lacrimă, vine de departe, mesager de rubin dat în schimbul iubirii.
La poarta nopții, undeva la orizontul mut, bat ecouri străine și departe, o umbră de-a mea a plecat să te caute. O văd cum mișcă în golul lumii și pleoapele mi-au înghețat pe geam. O stranie senzație de încremenire mă lasă stând înb așteptare, ca și cum aș fi dicolo de mine, privindu-mă cu nepăsare. Ceasul a mai trecut un timp fără să mă aștepte, mă arunc înapoi cu un gând fugar ce se duce în uitare.
Imagine trecută de alb și negru se duce și vine înainte și înapoi, găsindu-mă la fel, cu umbra mea cu tot. Relație de echivalență. O umbră albastă se întinde pe dușumea, cu ochii mari sculptați de reproș: mă întreabă dacă știu cine sunt și care sunt eu. Răspund cu un zâmbet de lacrimă și mă ard pe obraji înainte de a trage perdeaua, să nu mai știu.
Mă leg de carte dar literele sunt aceleași și cuvântul nu mai are sens.
Trag oblonul și-mi suflu privirea ca să fac întuneric. Ai adormit.