Tatal meu dormea cu sticla la piciorul patului. Nu va grabiti. In sticla nu era bautura ci un leac impotriva cheliei. Pe la vreo 50 de ani a inceput sa-i cada parul si pentru ca era barbat de barbat ( nu se purta expresia asta pe vremea aceea dar asa era ) a inceput sa caute leacuri peste tot. Pina la urma a gasit o reteta ( miraculoasa, dupa spusele celui de la care o primise ) care consta intr-un amestec din castane, nuci, gaz lampant, coniac si alte citeva ingrediente pe care nu le mai tin minte ( daca le-am stiut vreodata ). Si , in fiecare seara avea o treaba. Se freca pe cap cu solutia respectiva inainte de culcare. Ziua avea alta treaba. Se uita in oglinda si pentru ca, probabil, el nu vedea mari progrese ne intreba mereu pe noi daca vedem vreo evolutie. Binenteles ca vedeam! Nu indrazneam sa spunem ca efectul e zero, pentru ca gindeam practic. Daca ajungea la concluzia ca solutia nu e buna facea alta din cine mai stie ce amestecuri. Asta cel putin ne lamurisem ca nu era periculoasa.
I-a trebuit mult timp pina sa accepte ca nimeni nu intinereste pe masura ce i se aduna anii.
Dragul de tata! Spre amurgul vietii se intreba cum de numai poate trece Dunarea, in barca tragind la rame, cind, parca nu cu multi ani in urma, o trecea inot de citeva ori pe zi!