Amândoi avem aceiași meserie:
călători în viață.
Tu în lumea ta,
eu în lumea mea.
Între ele, cenușiu și înalt
și nu mai știu de cine ridicat,
gardul ce ne aburcă irișii întru albastru.
Ascuțișul țepușelor de oțel
este mai strălucitor acolo sus la vârf,
acolo unde privirile pânditoare
ni se întâlnesc aducând cu ele
înțeles luminos de odihnă
căutărilor de celălalt.
Am ajuns la concluzia
că cerul este un fachir
ce se sprijină îndurător
- dacă n-ai știut!-
cu trunchiul pe ziduri tăioase
în fiecare dimineață de-a nostră.
Undeva, la rădăcină de temelie,
șoriceii noștri (al meu și al tău),
fac schimb de idei și chiar de lumi
răstălmăcindu-ne relativ toate contractele
aflate în derulare genetică,
cu spirele încovoiate de țărână.