plăteam prin orbite ca niște sfinți somnul omului
sufletul mâinile întindea la marginea vederii în schimburi de piei
încât de la o vreme nu ne mai simțeam singuri
veți fi mereu alții crâmpoțind în palmele aceleiași zile albe
semne de vindecare auzeam iar unul din noi era dezbrăcat
de hainele rămase mici și scufundat într-o jumătate portocalie
clinchet fără ureche într-o fisură a conștiinței tu plângeai
precum în vis conturul bunicului descuamat în straturi de calcar
roagă-l îmi spuneai să nu-mi ia pe cel mai tânăr dar amurgul
venea fără nici un fel de prevestire ca un arc nou
coincidențele doar semne tulburi scrieri cu un singur puls
de la dreapta spre stânga și coborai
coborai două firișoare de sânge prin poduri de sfoară noaptea
încremenea în coji lemnoase frigul unei lumi scufundate
întoarce-te, departe de el nimic nu alină la fel