Mi-e gândul oprit de repetiții, ce curg dintr-o memorie a sufletului. Iraționale, desprinse fluctuant din ceea ce am fost sau sunt. Teama de eu îmi alungă ascunse păreri... ce vin din moarte. Moartea? O putrezire infamă a simțurilor paralizate de cenzură.
Mi s-a făcut o carceră în suflet tot privind lumea. Un adânc sentiment "de dincolo" mă bântuie. Un gând că sunt prea gol pentru un sentiment atât de frumos precum viața. Pot eu trăi mai mult decât simt?! Nu-i vina mea că îngerii pictează apusuri introvertite în care culori și transcendențe se amestecă într-un înțeles departe de lumea aceasta. Mă împlinesc aceste apusuri neînțelese căci simt o Existență deasupra închipuirii mele.
Mi-e egală orice trăire căci, încă n-am ajuns să trăiesc. E seară - un compromis ciudat între zi și noapte.
Dacă n-ar exista Dumnezeu lumea s-ar prăbuși în secunda următoare... N-ar mai fi ploaia, apusul, eu n-aș mai fi, "eu - un gând de pierderi".