Bruma de suflet mai stăruia, hieratică mîngîiere, peste înfrigurarea lucrurilor. De sub pleoapa vînătă și zdrențuită a pîclelor, soarele privea mahmur și încruntat.

O anume complicitate între vînătul norilor superficiali - amestec ciudat de cenușiu cu albastru, din care roșul părea să lipsească - și lumina strălucitoare a celor de o culoare indecisă ce formau fundalul concura la obținerea acelui efect tonic de vioiciune.

Acum știam. Regăseam și recunoșteam impresia precisă a cerului înnorat, cu spărturi luminoase și albastre, cu una aparte, prin care răzbate incandescența de nesuportat direct a soarelui, dînd norilor o strălucire oarbă, fără colorit. Îi aflasem strategia: trebuia culeasă numai din apa tremurîndă a bălților, care domolea strălucirea și analiza culoare.

Pe cerul ce se deschidea privirii în lumini și umbre se iscau, abia ghicite, un început de relief și bănuite culori; pămîntul în nuanțe proaspăt spălate și totuși cu o ușoară urmă de vinețeală înfrigurată.

Cobori fără de amintiri, cu rana uitării înflorind în priviri. Un dor, ca o umbră de urnă, purtînd mireasma pustie a cenușii.