se-ndreptau zgomotos, parca trist
precum fosnetul primilor arbori
pasii mei tacuti si nehotarati...
am simtit cum ma pierd si ma regasesc
cum plecam, veneam si ma reintorceam
in cautarea copilareasca a ferestrelor fara rost
stiam ca intr-un anume loc stelele
se prabusesc in tarana
ca exista oameni care le culeg si le numara
inimile distruse
dar nu stiam de ce ma-ndreptam intr-acolo
ar fi trebuit sa ramana pe undeva
tipatul albastru al dorintei infrante
si eu sa fi privit muntele ca toti ceilalti
sa raman acolo, fara suras, arzandu-mi
carnea si oasele
eu singura cu trupul meu
lipsita-n taina de orice fulger scurt
ferecat in pupile