În întunericul molatic pătrunde ultima rază de soare. Ești tu. Sau poate nu. Este doar proiecția minții mele în amalgamul de sentimente ce abea mai încape în această cameră. Înnoți prin mintea mea, tot treci de la un mal la celălalt.
Când ai să mă eliberezi din această strânsoare, în care simt că-mi pierd răsuflarea? Când am să mai fiu acea pasăre liberă...când o să mai planăm împreuna prin întuneric? Când o să mai simt pe pielea ta praful selenar? Când o să-mi mai mângâi obrazul cu aripile tale fine?
Când, iubite, ai să mă împraștii pe cerul pustiu ca să mă aduni cu buzele dulci ca pe niște picături de rouă de pe cele mai frumoase flori?
Când vei fi tu...așa cum te știu?
Spune-mi, iubite, de ce aura ta se stinge ușor? Vrei să fiu un suflet pustiit? Vrei să mă părăsești?
Când, iubite, spune-mi...când am să mai fiu alături de îngerul din tine?