Băiatul se dădu jos din pat, foarte nerăbdător să intre în odaia surioarei sale și să-i treacă pe sub nas o crenguță din teiul înflorit.
Tare i-ar fi plăcut ca ramura parfumată să aibă și o vrăbiuță, dar nu se putea, fiindcă pe vrăbiile arțăgoase de la bloc nu poți să le convingi de nimic.

- Îți place?

Mica făptură apucă din reflex crenguța și o duse la gură.

- Nu ți-am adus-o ca s-o mănânci! spuse el și i-o smulse brutal din mâini, uimit de lipsa ei de delicatețe.

Lizuca scoase atunci câteva sunete candide, greu de tradus, pe care băiatul le puse cap la cap imediat:

- Da, știam eu că asta o să spui... Dar te iert, fiindcă ești surioara mea.
Și să știi că m-am gândit foarte bine: pentru tine, o s-o rog pe mama să ne cumpere neapărat un Bichon.

O, vestea de azi era grozavă!

Însuși buldogul francez, cu aerul lui de stăpân peste întreaga lume de la genunchii lui Mic în jos, ridică spre copil ochii-i maturi.
Ochii aceia, care văzuseră multe și în care se citea o imensă neîncredere.
Totuși, vestea era veste și coada lui nu avea cum să nu se bucure de acest lucru.

Chiar dacă băiatul, dându-se mai aproape de urechea surioarei sale, o întrebă, pe un ton mai mult decât preocupat:

- Lizuca,... tu ce culoare ai vrea să aibă Bichon?