Uneori, când ești foarte supărat, se poate întâmpla să adormi cu ochii în lacrimi.

Și să visezi că zbori cu barca prin cer.
Vâslind fără încetare cu aripile umede cu care, dacă ești Mic, te mai ștergi din când în când și la nas…

Fiindcă așa e în vis.

Deși ți-ar plăcea, parcă nu vrei totuși să te scufunzi de-a binelea într-o apă plină de stele.
Chiar clipocind vesel, la răstimpuri, în vuietul cosmic al valurilor ce-și caută încă, în tot Universul, un mal…

Crezi că ai timp în vis să visezi că dormi?
Ești prea ocupat să ajungi unde nici prin cap nu-ți trece.

Noroc că nu ai cum să uiți, odată ce te-ai pornit, că te afli în căutarea Micului prinț…
Altfel, ai putea sfârși prin a trezi înșelat de orice nălucă împrumutându-i chipul…

Cam pe aici se învârtea Mic în noaptea în care floarea sa albastră îl băgă în sperieți cu suferința-i închipuită.

Ce ar face dacă “Nu-mă-uita” ar uita - uite-așa, dintr-un moft! - să mai fie?

Ori dacă Micul prinț… ar uita și el?

Dacă, de pildă, ar ajunge, în vis, prea târziu, și ar găsi planeta prietenului părăsită?

Nu ar dispărea, oare, din lumea sufletului său, eternul copil?

Cel care, acum, în tristețe până la gât, se chinuiește să împingă o barcă împotmolită în spațiu?