Departe de triumful omenirii,
Mai aproape de abis și veșnicie;
Departe de tumultul vieții,
Mai aproape de nemuritoarea iubire.
Uneori natura mi-a dat imboldul de a scrie
Și-am scris din al Domnului impuls
Dat sufletului deschis: mulțam…
Dintr-un loc oarecare, al pământului puls,
Unde inexistentul, se aude
Și privirea vede confuz;
Printre oameni, singur în mulțime…
Mai aproape de Eul Suprem
Voi mai scrie, poate.
În suflet încerc a fi măreț,
Pe față va fi iubirea,
Ochii-mi vor străluci cu blândețe,
Graiul îmi va fi dulce, zâmbitor,
Iar ființa mea se va bucura
În hohote de râs de a sa existență…
Pentru că știu ce gândesc
Și nu-mi este teamă de nimic
Căci nu sunt singur, ci cu Domnul!
Amorul spiritual e țelul meu
În libertatea asumată de mine …
Valurile ridică furtuna care,
Prin gândul omului în lucru ce-l are,
Fum, umbre sunt în toate, visuri și părere;
Ce nu petrece lumea și-n ce nu e cădere!?

Emil, Judea, Techirghiol