Când am să-nțeleg că
ar trebui să iau în glumă
sobrietatea ruginie a frunzelor de castan,
și să-mi fac din ele, în joacă,
culcuș.
De mi-ar fi ușor numai,
să-mi părăsesc puful zburlit
pentru penele străvezii,
ce-mi cresc doar noaptea,
că mi-e teamă să nu le topească
focul zilei.
Atunci când mă vei atinge,
știu ca voi plânge
ultima lacrimă a îndoielii
iar zâmbetul îmi va fi rugă,
începutul și sfârșitul fiecărei zile,
căldura fiecărei clipe
trăite pe de-a-ntregul.
Nu-mi doresc să știu ce-am să pierd
sau să adun câte voi câstiga,
doar...să simt.