Scrisoare domnului Hölderlin



Aţi scris undeva într-un vers: "La ce bun poetul, în vreme de secetă?" Şi tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet şi să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj e să vadă cerul pârjolit şi să spere. Şi înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranţă şi cântec.

Poetul

anunţă cetăţii, pământului că ploaia există,
anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet
în faţa unui cer ars, în faţa unui câmp pârjolit
şi care nu e în stare să cânte şi să creadă în ploi,
să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori
pământul bolnav,

aşadar un poet care nu e profet al speranţei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte
ploile lumii

n-a înţeles că poezia e în primul rând o formă a speranţei.
La ce bun poetul, în vreme de secetă?
Să cânte ploile tocmai atunci,
Când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc şi
ne dor,

când soarele arde şi mâinile miros a îndoială,
când arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere,
când amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvânt
dificil

şi cel care cântă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit
chiar cu pietre, urmărit şi de zei şi de oameni
pentru nebunia şi curajul său care cântă
ploile, care cântă torentele când oamenii ridică braţele
rămân răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei.
Cine să anunţe ploile

dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol
nori de ploaie,

cine să-şi ia riscul de a profeţi dacă nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei
şi cea care a coborât cu Dante în Infern?