Mi-a pus creionul în mână. Cel colorat. Luat dintr-o cutie dreptunghiulară. Cu alte câteva creioane. Colorate în alte culori. Un curcubeu de lemn. Mi-a arătat cum să fac o linie. Pe o coală albă. Imaculată. Din linie, o casă. Făcută din mai multe linii. Mai mult strâmbe. Sau tremurânde. Apărute din teama începutului. Apoi m-a ajutat să fac un cerc. Un oval. Un copil. Un balon. Un copil cu un balon. Cu un cățeluș. Un soare. Cu multe raze. Unele mai mici. Altele mai mari. Copilul era un băiat. Lângă băiat o fetiță. Un bărbat. O femeie. O familie. Floricele. Cu celelalte creioane colorate. Floarea soarelui. Mi-a arătat cum să desenez un zâmbet. Pe fiecare chip. Apoi am trecut la alt desen. Și la încă unul. Altul după altul. Un bloc de desen. Acum desenez singur. Mai mult cifre. Mai mult gânduri. Singur. Am uitat cum să fac un zâmbet. Sau un chip. Sau un copil. Un soare. O floare. Nu mai am creioane colorate. Nici măcar o foaie albă.