Sub orizonturi violete coioții râd la lună. Mugetul lor, venit parcă din adâncul pământului, face să vibreze tăcerea tasată între cer și pământ. O seară ca asta te bagă în boli. Cald de la arșița de peste zi, infiorător de rece datorită lunii roșii care ți se strecoară pe șira spinării. Noaptea asta... Aș vinde-o în rate, numai să nu o trăiesc!
Te uiți la mine și râzi: poetică din fire, fricoasă în fapte. E doar o noapte ca oricare alta: rece, crudă, plină de pofte. Întunericul e o creație sadică. Precum sabia lui Zamolxes, niciodată nu stii cand lovește. Și totuși îți dă răgazul să te odihnești după o zi. De sărbătoare, de doliu, de indiferență.
Noaptea te lasă să visezi, să prinzi de-un picior stihiile absurdului, să plonjezi în absolut fără jenă, să inaugurezi un zâmbet, un gând, o provocare. Noaptea ești doar tu. Ziua te limitezi la o oglindire în cerul terestru, o propagare a ființei tale într-o mașinărie complicată de oglinzi ce treptat îți pierde esența.
Iar noaptea ești cu mine și sângeriul buzelor tale e mai aprins ca niciodată. Un zâmbet de milioane- de milioane de stele- îți răsare într-un colț de buză și te sărut, fără să observ ploaia de stele și răpăitul lor îndepărtat pe un colț de pământ milenar care le-a așteptat dintotdeauna.
Dar e timpul să ne culcăm, departe de lumină, departe de suflete și scoici. Avem nevoie de somn negru, fără vise, căci la noapte vânăm iar, noi, cei fără vârstă.