te așteptam în mod obișnuit
în ceainărie
ticăiam versuri cu degetele
tânărul stătea resemnat în zeghea momentului
amesteca într-un pahar umbra unei inimi
cu un strop de incertitudine
îmi imaginam că aparține mesei aceleia
dintotdeauna
aș fi vrut să-i cunosc pseudonimul
care îi definea istoria
cumva știam că și el așteaptă aceeași mansardă roșie
panotată cu începuturi
simțeam cum între mâna lui și privirea mea
aburea o poveste

uneori oamenii au nevoie de cuvinte
să-și poată mima propria ființă