Mă gândesc că nu mai îmi pasă de nimic.Nu mai reacționez corespunzător la evenimente.Consider că totul e-o apă și-un pământ.Că ne zbatem nițel cât suntem în viață iar finalul e același.Că suntem ca niște țânțari(nici măcar furnici).
Bâzâim nițel,sugem niște sânge și cineva ne pocnește întâmplător și...gata.
Noi când călcăm voit sau nu pe o insectă,îi curmăm viața.
Cu ce suntem mai presus decât ele? Și viața noastră e curmată brusc sau în chinuri.De către ceva.Și la întâmplare.
Numai că noi știm ce ne așteaptă.Ne naștem cu frică,cu anumitetemeri,slăbiciuniplustradiții,obiceiuri,sărbători,
onomastici,nunți,botezuri,fastul înmormântărilor...
Noi marcăm fiecare zi,îi spunem pe nume,fiecare săptămână,lună,an,ca să avem puncte de orientare în acest timp de luptă de la naștere la moarte,să nu ne rătăcim în el,să percepem anumite perioade din viață comparativ cu alte perioade din viață,a noastră sau a altora.Suntem sociabili,nu neapărat că nu putem sta singuri,dar simțim nevoia de a ne etala orgoliile, fizicul,sănătatea mintala,sau a organismului, îmbrăcămintea,noile achiziții sau noile investiții,în case,copii,mașini,călătorii,iubiți,prieteni,
școli,cariere,familii...
Dacă nu ne lăudăm cu ceva,nu mai suntem noi înșine.