mă rog în gând să se ridice de pe mine întunericul. mi-a astupat gura cu palmele lui mai lungi decât noaptea. mai lungi decât noaptea aceasta polară.

mă gândesc la alb
mă gândesc la pomeții unei dimineți ca de zid
de care s-a sfâșiat sărutul tău de rămas bun

în cele din urmă încăperea își asmute tăcerea asupra mea
deschid ochii foaaarte încet
lipsește ceva
lipsește strigătul meu din lemn din piatră din oglindă

Dumnezeu mi-a dat drumul. și cu el toate treptele tulpinile rădăcinile brațele sălbăticiunilor din mine

oamenii nu se mai încumetă să mă privească
să stii că nu e rău deloc
am mai mult spațiu să merg să merg să tot cad
cu toate acestea prefer să cresc la loc
dintr-o bucățică de foaie dintr-o bucățică de perete
despre care se spune că te-au văzut dormind pe canapea
cu un strigăt clandestin în brațe
în loc de pernă.


veghea nu aduce nimic bun. decât întuneric.