Cât este ceasul? E timpul să îmi adun gândurile care se plimbă haotic printre separeuri temporale din trecut vechi și viitor imaginat. Îmi fierbe o idee că ar fi lumi cu timp diferit de al nostru, cu teorii filozofice ce s-ar putea întâmpla. Sunt adânc agățat de un trecut trecut. Cu fiecare secundă care trece uit tot ce nu mai vreau să îmi aduc aminte. Acum nu mă pot gândii decât la culoarea negru. Mă adâncesc în ea, mă face să fiu dornic de ziua de mâine... macabru, dar adevărat. Vise vechi mă lasă rece și mă agăț de minute de bucurie. Aș vrea să îmi pot imagina viitorul pe care să îl desenez din vis. Aș vrea să am iar idealul vechi pe car mi-l doream, dar nu se mai poate strecura gândul de vis langă gândul real care îmi păzește orice trafic de idei și speranțe. Simt răceala din gând, dar în același timp simt speranța pe care pot să o insuflu celor din jurul meu. Iubirea? Ce este ea, Iubirea? Ce trist e că nici măcar nu vreau să o mai definesc. Era petrolul care făcea toată lumea mea să funcționeze, să ardă fiecare părticică din mine și să văd un viitor verde în loc de albastru. Acum ce văd? O secundă scârțâindă care face filozofia să se rățoiască la timp și să îl certe. Am presupus viitorul privind prin ochiul logicii și al fanteziei dulce, și l-am greșit. Acum stau și adun secunda aplatizată de ecoul unui gând rece. Cât este ceasul? A mai trecut o clipă de când am început totul. Tu ești tot aici și citești, eu sunt tot aici scriind gânduri adânci din ape negre. Ah! Negrul ăsta, poartă spre uitare și necunoscut.