Nichitism. Dacă timpul este "un fel de gură locuind în centru unei pîini", "un cal interior", trăirea noastră n-ar putea fi jăratec care să preschimbe răpciugoasa mîrțoagă în fabulos armăsar?

Între memorie și uitare există un fericit echilibru - acela care nutrește mereu prospețimea.

Dacă am simți cu adevărat, clipă de clipă, am muri de rușinea... nesimțirii noastre.

Singurele privilegii legitime sînd acelea pe care puterea de a te bucura le transformă instantaneu în merite.

Mîhnirea nu este decît o nuanță a bucuriei de a fi, gravitatea una a jocului copilăresc - ele conspiră mereu ca fericirea să-și păstreze nealterată prospețimea.

Apelul la realitate, oricît de autoritar s-ar crede, nu este decît modul iluzoriu de a invoca suveranitatea iluziei oficializate.

Fericirea salvează lumea nu în sensul de a o justifica așa cum este, ci în acela că dovedește că - în ciuda a tot și a toate - bunăvoința învinge încă o dată răul.

Coeziunea realului ține totdeauna de puterea unei iluzii.

Sînt pesimist în ce privește omenirea, doar asta mă ajută să-mi mai păstrez optimismul în ce privește omenia.

Destul de des nefericirea personală duce la angajarea pentru fericirea tuturor, firesc ar fi să se întîmple și invers.