am înțeles într-un final
tristețea nisipului ascuns
în forma pietrei
timpul bolnav căzut în mâini
în mijlocul lumii
frica aceea din copilărie
care-mi spărgea coșul pieptului
acum strânsă într-o cicatrice luminoasă
un dumnezeu jupuit de viu
pe care-l port cu mine
ca pe o insulă

știu în câte feluri poate arăta ploaia
într-un oraș
parcă aș fi o fotografie veche
din care curge fereastra unui tren