“Voi așterne aici gândurile mele
fără ordine, deși poate nu într-o confuzie fără rost.
Aceasta-i și ordinea adevărată care va marca totdeauna
scopul urmărit prin dezordinea însăși. “ ( Pascal).

Volumul de poezii „Ferestrele nopții” , autor Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), a apărut la editura Blumenthal, București în 2010. Autorul este prezent cu poezii pe diferite site-uri literare și în numeroase antologii ( antologia Florilegiu a revistei literare online „Visul”, Antologie de poezie – 55 de poeți contemporani ( pagini alese) , coordonator Valentina Becart, antologia cenaclului Junimea Digitală „Captivi în sfera de minuni” , în volumul colectiv de poezie al Asociației Scriitorilor Pentru Promovarea Realizărilor Artistice – ASTRA ( Galați), Antologia revistei SINGUR , etc.
„Pasionat de literatură, filosofie și în general de artă, citește și scrie despre tot ceea ce îi înalță sufletul ori mângâie privirea.”. ( Petre Dinu Marcel ).
“Coborât pe trepte” în propriul sine ( ca pe treptele infernului), poetul Llelu Nicolae Vălăreanu ( Sârbu) caută în adâncurile sale secretul vieții eterne… secret care nu se dezvăluie cu ușurință - rămânând până la urmă un mister, o necunoscută… Esențializate, semnificative sunt versurile ce descriu zădărnicia căutării:
“Am coborât pe trepte // să pătrund în interior // trecând dincolo de eul meu, // pe ușa zăvorâtă a subconștientului // ca să-mi așez ordonat // tainele, sentimentele, frustrările, împlinirile, // toate trăirile // într-o bibliotecă nevăzută // pe rafturi numerotate. Apoi să ies pe ușa gândului // mulțumit de izbândă // să intru de fiecare dată // normal omenește, // să retrăiesc totul cum a fost // fără deșarte căutări // și n-am reușit.”
( Numai iubindu-te ).
Cine a coborât odată în adâncul sinelui ( infernului) riscă să nu mai găsească
calea spre lumină. Încrezător în forța liberatoare a artei, poetul , stăpân pe mijloacele de expresie, se află într-o continuă ardere, într-o continuă căutare a adevăratei sale personalități, a esenței “dintâi” neexpusă eroziunii timpului.
Suspendat între cer și pământ, între realitate și iluzie, poetul nu-și mai găsește „locul” și nici liniștea în efemeritatea existenței cotidiene.
„Nu m-ai locuiesc nicăieri // sunt aruncat în groapa comună // pe care o scurmă corbii de foame”...
Nu lipsesc din fondul structural - orientat spre solitudine și meditație – accentele întunecate, dureroase ale sfârșitului de drum.
„Nu vreau să mă despart de trup // până nu-i sfârtecat de înfrângeri”
Totul pare lipsit de sens când ajungi să conștientizezi că nu poți face nimic pentru a opri această rostogolire a timpului.
„Zilele și nopțile trec pe drum // obediente și posomorâte //
plouă cu cenușă, // bucăți din trup se prefac în pământ, // oasele se pietrifică. // și tu încă mă mai cauți // cu ochi de sticlă în lacrimi, // cumințenie a pământului.”
( Și tu încă mă mai cauți).
Poetul nu se abandonează în totalitate tumultului interior.Prin mijloace stilistice elevate, sensibilitatea poetică trecută prin filtrul rațiunii – conturează o realitate obsedantă – supusă degradării, ruinării...
„Dacă-mi surpați convingerile cu care am plecat // în zilele de cristal verde, mă voi prăbuși, // ca un călător obosit înainte de capătul drumului // și-mi rămân înlăuntru visele spânzurate.” ( De boarea vântului alungat cu petale).
Între spaimă și speranță, sufletul poetului „veșnic tânăr” și visător... caută „semne” între lucruri care ar putea întârzia apropierea nopții veșnice.
„Nimeni nu-mi umblă prin gânduri nevinovat // neliniști vechi urcă prin trunchiul copacului // în care mă înalț cu ramurile înflorite // după îndărătnice primăveri.” ( De boarea vântului alungat cu petale).
Sufletul poetic este mereu în căutare de adevăr și absolut. Metaforele, prin forța lor sugestivă, deschid noi profunzimi și aduc în lumină sensul cuvântului – nedeslușit pe de-antregul. Polarizate în jurul valorii estetice și a marilor profunzimi sunt versurile ce urmează:
„ Albul roz devine culoarea strălucitoare pentru fluturi // ca o rochie de mireasă distinsă // în care trupul desenează o clepsidră ascunsă // prin care nisipul curge deasupra de șolduri.” ( același poem).
„La marginile zilei” întrebările și neliniștile umbresc sufletul poetului care m-ai recheamă „gândurile-n tăcere”, amintindu-și de „o noapte de iubire parfumată”... Amintirile frumoase nu fac decât să amplifice sentimentul de angoasă și de sfârșit de drum.
Sentimentele încep să mă părăsească // și-mi voi petrece timpul pe țărmuri // respinse de furtuni, // lângă care nimeni n-a văzut o barcă.” (De boarea vântului alungat cu petale). De multe ori, destinul, ca o „linie gravată pe cer „ – tulbură apele limpezi ale amiezilor însorite și, oamenii „ blazați de chinga neîmplinirilor „ // „alungă timpul din orologii”. Rănile devin vizibile atunci când „clipele se înghesuie // pe muchii de cuțit să-și taie prin noapte ferestre, // tu stai la geam și privești // cum se împarte nefericirea.” ( Meditație).
Îmbrățișat cu umbra... bolnavă de iubire și viață – poetul mai crede în „freamătul următoarelor nopți” și este „gata să pună pe masa dragostei // sufletul, luminișul gândurilor, ziua de mâine”...plină de promisiuni. ( Nu știu cum va fi mai departe ).
„Degeaba te aștept la masa tăcerii / faci porți sărutului, // gura mea umbrită de infinit // îți rupe bucăți din carne, // le zidește în cuvinte // și nu se satură.” ( Meditație). Versurile scot în evidență infinitatea trăirilor interioare, imaginația debordantă, complexitatea și libertatea de creație a spiritului.
Estetica poetului Llelu Nicolae Vălăreanu ( Sârbu) este partea valoroasă a gândirii sale care dă frâu liber spontaneității și fanteziei creatoare. Astfel, găsim în „miezul cuvintelor” „sfârtecate de erori // două dedublări ale aceluiași eu”... „dedublări” ce nu-și găsesc liniștea și matca și parcă „ se răzvrătește voința nedumerită // se simte trădată prin sânge.”... ( Dezacord).
Prin poezie ( cuvânt), autorul încearcă să sustragă eroziunii timpului o parte din clipele ce „se scaldă-n promisiuni „, o parte din fragilitatea ființei sale muritoare. Privindu-se în oglinda timpului, poetul intră în „dezacord” cu ceea ce i se înfățișează și ceea ce simte cu adevărat.
„cred că defrișările mele interioare // le port ca un blestem // al dezacordului dintre imaginea // de sub aripile tinereții // și realitatea întoarsă pe dos // din ceasul vremii.” ( Dezacord). Poetul conferă versurilor lejeritate, alunecare molatică, , fiind mereu în căutare de noi forme de expresie „ în limpedele ochi al izvoarelor”...
( A sosit timpul căutărilor)
„A sosit timpul căutărilor. Să începem. // Cerbii neliniștiți în somn învață singuri // Freamătul discret al tufișurilor // Începe vânătoarea morții.”...
Viața pulsează în fiecare fibră a timpului țâșnind „miraculos spre înălțimi” în căutarea „lumilor cu taine nescrise și nedezlegate”...
„Să ne avântăm pe drumuri prin locuri noi // Să auzim cum se desfac în zori florile”... „ Prin câte nenumărate clipe am fost împreună // Unul lângă altul, pas cu pas, // Cu aceste sublime daruri de iubire.” ( A sosit anotimpul căutărilor”. Cu ajutorul Cuvântului poetul poate crea o lume nouă, o lume mai bună, poate realiza trecerea de la real la ideal ( spațiul supremei locuiri).
„seara adună umilințele și desfătările”...
În intimitatea odăii unde „arde duhul focului” totul este permis: să strigi împotriva umilințelor ce-au știrbit frumusețea unei zile sau să te abandonezi în brațele iubitei pe care „ o las să-mi umble divin cu degete calde // prin simțurile venite de la marginea lumii”... Versurile ce urmează sunt bogate în semnificații, tristețea poetului dispărând ca prin farmec la vederea femeii „venind printre flori”... Găsirea jumătății reprezintă formula magică, „formula întregirii supreme”.
„Ochii se bucură de fereastra luminoasă // pe unde văd femeia venind printre flori // să împartă cu mine cuvintele auzite,// surâsul ei învinge teama din palme // fuge urâtul tăcerii și-mi aduce din nou // pofta să-mi regăsesc gândurile împreună // scrise pe hârtia albă ca un pustiu de ninsori. ( Ca o stea cu durere de lumină).
Poetul, neliniștit și tenace, dă formă și valoare estetică fiecărui gând – cu fiecare experiență spirituală trăită... și iată cum:
„prin cântecele târzii ale serii, // l-au izgonit în noaptea făgăduită somnului // la fetele dintre ape și păduri”... ca mai apoi „ mângâindu-le a șoptit fiecăreia în vis // viața și sufletul lui furtunos”... Dar nimic nu va rămâne din farmecul nopții în „inima de nisip a poeților „... căci odată cu ivirea zorilor când „muzele ies din letargie // își vor scrie poemele // pe palma dreaptă a soarelui // într-un alt anotimp.” ( Într-un alt anotimp ).
Iubirea este sentimentul care aduce un plus de bucurie și lumină în viața poetului ce nu contenește să caute dragostea visată ( calea de acces în misterele lumii ), dragoste ce-l poate salva din brațele singurătății. Versurile următoare se apropie de sublimul trăirilor poetice: „Să cobor înapoi // la femeia clepsidră // cu ochii ei ațintiți direct // încât să rămân gol // într-o iubire, de iubire ascunsă // fără să fie nevoie de cuvinte.”... „ Să simțim // un gând ca o sămânță // care prinde contur în mâinile noastre, // nimeni să nu bănuiască nimic // Și nici măcar noi // să nu spunem ceva, cuiva // până nu se vor înălța în iubire // mugurii certitudinii.” ( Un gând ca o sămânță).
Femeia rămâne misterul lumii, legătura dintre viață și moarte, „clepsidra” ce măsoară efemeritatea clipelor terestre.
Venirea iernii declanșează în sufletul poetului stări complexe, de nostalgie și tristețe... acesta conștientizând că „ toate-s plecate, au luat timpul cu ele // spațiul e gol, florile ofilite, pustiul întins.” ( Nostalgie ).
Deschiderea poetului către esența lucrurilor, către semnificativ și elevat este evidentă în întreaga scriere, aceasta reprezentând caracteristica unei structuri rafinate, a unei trăiri intens vibratoare. Poemele sunt expresia jocului abil al inteligenței, fanteziei creatoare... Folosind semnificații și nuanțe cât mai variate, acesta ne oferă noi viziuni asupra existenței, găsind modalități de expresie ce pun în valoare autenticitatea stilului.
( Eu sunt drumețul cu ochii de praf)
„Ești fata cu sufletul plin de de semințe // și trupul mlădiu ca spicul de grâu,// prin sângele tău trec recolte de fluturi”...
Toate drumurile vieții duc într-o bună zi la „răscrucea de stele”, acolo unde „ înfiorate ierburile așteaptă coasa, // ciocârlia își încearcă glasul în zbor”. Fascinat de tainele ce i se aștern în cale poetul se lasă sedus de „glasul” chemării și împlinirii. Fără această împlinire ar rămâne un simplu drumeț ce-și va pierde urma...
„Eu sunt drumețul cu ochii de praf //la fântâna cu ciutura-n cumpănă,”...
Însetat de viață „ noaptea o petrece călare pe mânji „ în căutarea jumătății, în căutarea femeii – fără de care – viața ar rămâne ca o câmpie arsă...
„ te adun din brațele astrului de vară”...
În felul său particular, poetul este un romantic, un visător sensibil. Dorința de contopire, nestăvilita iubire ce se vrea dăruită... fac sufletul să vibreze la unison cu natura. Această trăire inefabilă, magică este reliefată de metafore cu conotații revelatorii: „ mă retrag cu tine în inima lemnului”... Și cum poți să râmâi nepăsător când aștepți „ să treacă femeia despletită de gânduri “… În liniștea încordată a așteptării ai putea să auzi cum circulă “seva” prin arbori și cum sângele aprins… circulă prin artere. “Copacul din inimă se înalță falnic // tu te-ai așezat la umbră // printre ramuri, pe ascuns // apoi la vedere // am început să te absorb în rădăcini.” ( Copacul din inimă).
…și alte bijuterii stilistice:
„ca într-o cochilie-n somnul alb // înfășurat de ape”...
„prăvălită printre flori // în toamna mea rumenită // de fructe”.... ( Nu mai semeni cu tine).
“aud bătăile inimii în tâmple – un ceasornic // care se apropie de undeva // cu ticăit tot mai puternic”… ( Nedumerire).
Performanța poetică constă în aceea de a da formă realităților invizibile, de a surprinde transformările ascunse în lucruri. Într-un limbaj silențios, purtând veșmântul modernității, poetul se dezvăluie a fi un peregrin prin propriul destin, prin labirinturile trăirilor interioare. Aparent detașat, ascuns îndărătul cuvintelor, acesta ne lasă o “fereastră” deschisă spre singurătățile crespusulare ce-l însoțesc în orele târzii… În aceste momente întrebările vin să-i ceară “socoteală” aruncându-l în neliniști abisale...
„și să-ți sapi fântâna //după apă vie // în propriul pustiu”. ( Nedumerire).
Expresii ca: „înainte să-și frângă zborul” ; „nu bănuiesc că între coperțile cărții // se ascunde inefabilul „ ; „din care furăm clipe lucide”, „și visează libertatea din stepele zilei”, „pe drumurile acestor ținuturi pustii, // cu cine voi împărți spaima”, „drumul e atât de lung. Abia mai simt // picioarele de piatră și lut, // cui voi mărturisi // iluzia unui han.” ( Iluzia unui han)... scot în evidență „oboseala” atâtor drumuri, modificările survenite la nivelul structurilor sufletești și ale gândirii, latura anxioasă a poetului, tristețea și durerea de a se ști „captiv” într-o existență finită supusă degradării. Palpând orizonturi necunoscute, reușește să recreeze – într-un limbaj transfigurat, stilizat – un climat respirând gingășie, culoare și frumusețe.
„dar te aștept pe tine, am uitat cuvintele //prin care mă înțelegeam cu fluturii”...
Sau:
„împart cu păsările bucuria // de a fi împreună cu tine // să simțim mirosul ierburilor crude”. ( Împart cu păsările bucuria).
„se face lumină-n casa de vis” //…
„vreau ceva să mustească din miezul pietrei // să cânte în inima lemnului // cu dragoste // singurătatea să fie pusă pe note // s-o cânte femeile singure // și să mă caute”. ( De ce plopii erau fără soț). O lumină tandră și mângâietoate există în toate... chiar și în preajma singurătății. Prin iubire sufletul se „îmbogățește de culoare” și orele cenușii, singuratice nu se mai aud „venind prin întuneric”. Sunt și momente când tăcerea nopții devine sufocantă, de nesuportat, chiar sfidătoare...
„trist, te așteaptă o noapte lungă // noaptea singurătății tale // nu se mai poate // trebuie întreprins ceva”. ( Cum să-ți umpli o zi obișnuită).
Ce-i de făcut în asemenea situații? Poetul găsește până la urmă soluția: „și nu mai vreau decât femei. // Să mă alunge dintr-un pat în altul,”...
„apoi să mă rostogolească într-un cearceaf”... ( Și mă întreb). Voluptatea ascunsă a păcatului nu este o caracteristică a poetului... ci mai degrabă o fantasmă a nopții, o „fugă imaginară”, o evadare din non-sensul nopților lungi ce-i mistuie sufletul.
Aflat la „marginea vieții”, bântuit de sfârșit, de timpul ce „macină” clipele senine, poetul se întoarce cu gândul la „miezul copilăriei” – acolo unde totul era miracol, poveste, zburdălnicie fără griji.
„La poalele dealului, // cu urechea lipită de calea ferată // și plăcerea trenurilor care vor veni. // Plantele se îmbogățeau de lumină, // iar sufletul era uns cu ierburi.” ( Sunt un copac). Rătăcirea pe drumuri necunoscute este un bun prilej de meditație și revenire la vechile rădăcini.
În decorul tuturor anotinpurilor, fiecare cu mirajul și tonalitățile sale coloristice, regăsim trăirile poetului, revelațiile unei conștiințe superioare – aflată într-o continuă pendulare de la un pol la altul al existenței, peregrinare între plinuri și goluri...
(La porțile tăcerii)
„Mă zbat să înfloresc în lemn de zadă // La porțile tăcerii iubirea o strig”.
...
„Drumul aleargă prin gânduri și vise // Prin viață străbat un singur parcurs, // La porțile tăcerii intrările-s deschise // Mă-ntunec și timpul aproape s-a scurs.” Totul devine o „rană” când conștientizezi că drumul are un singur sens: spre stingerea finală! Înfrângerile tăinuite, tristețile, melancoliile sunt învăluite într-un fel de seninătate rafinată – fără a fi captive unor sfâșieri nelumești. Inteligența creatoate interzice exaltarea trăirilor... și pune în locul lor reflecția, nostalgia blândă... frânturi de existență care se abandonează în brațele cuvintelor armonioase, expresive – mânuite cu migală și rafinament de către poetul Llelu Nicolae Vălăreanu ( Sârbu).
Volumul de poezie „Ferestrele nopții” se impune prin varietatea și compexitatea temelor abordate, prin autenticitatea stilului și esențializarea trăirilor. Cu ajutorul cuvintelor poetul creează și recreează o lume, definește un univers – traversat de neliniști fecunde, de sensibilitate – izvorâte din conștiința estetică ajunsă la deplina maturitate poetică.
Noaptea – simbol al misterului, al necunoscutului, îngroapă luminile ce i-ar putea știrbi tainele. Cititorul este invitat să-și lase sufletul să pătrundă pe „ferestrele nopții” acolo unde arde flacăra creației...

Valentina Becart
1 martie 2011