Aș vorbi! Aș discuta despre noapte -marea de întuneric tăcut care ne apasă din ce în ce mai mult, rupându-ne zâmbetele în bucățele. Aș cânta, dar corzile sunt prea dure uneori...Aș pomeni marea...Dar este atât de departe încât doar amintirea șoaptelor ei se pierde in negura amintirilor. Iar fericirea, dragostea, mulțumirea nu imi aparțin. Le primesc de la cei din jur apoi le dau mai departe deoarece sunt doar un om.
Deci?Sunt aici...in fața unei hârtii mult prea albe. De ce este atât de nerabdătoare? De ce seamana așa de mult cu timpul?Chiar, să ne gândim la acest concept de scurgere uniformă a vieții. Este singurul lucru pe care îl avem dar nu il deținem. Reprezintă ceea ce suntem, nu am fost sau vom ajunge. Rămâne lucrul de care ne e atat de teamă, deși il cunoaștem de dinainte de a ne naște. Tic...Tac...Tic... Tac...Iar secundarul o ia de la capăt, trăgând după el incă două liniuțe fade: minutarul si orarul. Iar bețele astea ne conduc viața, acțiunile și senimentele.
Suntem doar umbre. Trăim separat, si totuși laolaltă. Ce ne unește? Sigur...timpul. Dar vom rămâne mereu sub cadranul greu de sticlă. Fugăriti de ticăiala neîntreruptă și urmăriti de propriile noastre vise. Poate că, într-o zi, vom reuși să spargem tiparul acesta secular. Probabil ca atunci am străluci precum nălucile, bucurându-ne de un soare veșnic. Dar ce folos daca va fi prea târziu? La ce bun să ne lasăm între Tic si Tac, intre adevar și minciuna, intre speranță si deznădejde. De ce sa ajungem in ținutul dintre cele două fronturi când lupta se dă în noi? Simplu....pentru că atunci cand vom ajunge la pace...Atunci vom găsi fericirea.