Am avut din nou una din săptămânile alea care seamănă cu o sacoșă în care încerci să îndeși tot ce poți să iei pe gratis dintr-un supermarket. Pe foaie totul părea plauzibil și m-aș fi încadrat în toate programele pe care le făcusem dacă teleportarea ar fi funcțională (la un preț rezonabil, desigur). Câteva ore dormite în trei zile nu prea mă ajutau să gândesc limpede, chiar dacă, așa cum zicea cineva, încercam să fiu atent și să-mi oxigenez creierul căscând mai tot timpul. Cred că nu degeaba există și tipologia omului căscat – mă încadram perfect în ea.
Mă trezesc amețit, văd cât e ceasul, mă culc din nou – cea mai bună afacere pe anul ăsta, îmi zic – și adorm ca lovit de musca Tzetze. Mă trezesc din nou peste câteva ore și îmi dau seama că trebuia să fiu deja în gară, deja în trenul care nu mi-a consultat programul înainte să plece. Disperat, strâng ce mai apuc de prin jur, îndes totul într-un troler și o iau la fugă după ce încui ușa. Fiind ziua perfectă pentru astfel de evenimente, îmi dau seama abia la metrou că nu mi-am luat portofelul – și uite așa mi-am făcut joggingul cu bagaje.
Ce-a urmat e previzibil – am schimbat biletul în gară și m-am întors acasă unde m-am gandit că ar fi bine să mai dorm câteva ore – ceea ce am și făcut după ce am mușcat de două ori din pâinea de pe masă.
Acum sunt în final în tren. Mi-e foame de lup și mai am cel puțin o oră până ajung. În spatele vagonului sunt niște englezi încă fascinați de piercing-ul în nas și care fumează ca niște liceeni români autentici pe culoarul dintre vagoane uitându-se speriați după vreun controlor. Lângă mine sunt niste vecini de țară care aleg să-mi vorbească în engleză și asta doar când au nevoie de ajutor. Trenul e roșu – nu că ar conta, dar mi-am amintit așa fulgerător. Cu tot amalgamul ăsta de naționalități, în vagon e prea liniște, afară zici că se termină toamna deși suntem la sfârșitul lui iunie, iar un scris galben se tot plimbă deasupra ușii vagonului și îmi spune de 7 ore unde se duce trenul și ce număr are.
Nu credeam niciodată că o să scriu de foame. Stai, nu mă înțelege greșit, nu scriu în speranța că o să îmi dea cineva bani să mănânc, scriu ca să uit că mi-e foame, deși nu e prea eficient din moment ce scriu despre asta. Am încercat să mă uit la un film dar și acolo era mâncare. Netul nu mai merge pentru că suntem în semi-pustiu. Chiar și cand apare o casă, are în curte mâncare...salată, fructe, o bucurie!
O tanti cu veleități culturale citește despre Fabio Capello, care dacă nu știai, incultule/inculto, e “un foarte important antrenor de fotbal, încă în viață!” Îi explica doamnei de lângă ea că gramatica pe care o citește o să îi facă numai somn. Trebuia să își ia și ea o carte “din asta care...”, dar nu termină fraza pentru că probabil nu știa ce să zică despre respectiva “operă”. Eu nu prea cred în chestia aia că oamenii au uneori prea multe idei și nu pot să le exprime. Dacă ai idei articulate și știi să vorbești, nu văd nici o piedică în exprimare (poate doar o diferență de registru), pe când dacă ai doar frânturi, asta apare și la exterior. Iartă-mi digresiunea cu tentă de filosof, dar un om de lângă mine tocmai a scos un corn și trebuia să mă gândesc la ceva mai intens ca să scap de tentație.
Vreau să mănânc! Și am văzut un acoperiș verde.