Singur pe plajă. Nu puteam crede că e atât de întinsă, că are atâtea depărtări.
Și totuși, nimeni.
Doar eu și mireasa mea înveșmântată în alb.
Valurile se loveau, nu foarte puternic, de stânci.
Iz de alge, strigăte de pescăruși.
Aveam sânge brazilian în mine, aș fi vrut să dansez samba până la epuizare, să strig...
...Dar cum să declanșez carnavalul, când totul era atât de liniștit. Nimeni împrejur, de parcă m-aș fi întors în timp, dar ce putea fi rațiune în nisipul fierbinte...
Doar eu și mireasa mea. Dar era moartă, stătea întinsă, avea chipul liniștit, dus dincolo...
Mirosea frumos, parcă a mere, parcă a busuioc, dar n-o puteam trezi, nu-i puteam săruta pleoapele închise.
Atâta viață aveam în mine, Doamne, dar cui să i-o dărui, cum să golesc paharul și să dansez sirtaki, cum să ucid... Nu...


*


Am adormit. Visam că suntem în Rai, eu și mireasa mea.
Mușc din fructul oprit și începe furtuna, pe aceeași plajă. Ploaia rece mă biciuia întruna, vedeam vase scufundându-se, mateloți înecați, urgie...
Nimic nu putea opri valurile imense, apoi tăcere.


*


„Să dansăm, să înceapă carnavalul”.
Mă trezesc alături de mireasa mea, de soarele plăpând al dimineții.
Implor zeii să o aducă la viață, dar era atâta liniște, atâta liniște în jurul meu...
Mă întind alături de ea și închid ochii, mă amețesc cu iz de busuioc.
Aud iar pescărușii și vreau să mă înalț la cer.
Nu! Eram prea fierbinte, încă mai clocotea sângele meu sud-american, încă mai cerea viață.
Dar era moartă, era moartă mireasa mea.