Tăcerea interioară se întinde ca un vers răsfirat
Pe din două, tai ceața cu ochii minții
Lucrez într-o lume internă cu tot felul de idei
Gândurile au consistență lăptoasă.
Ca o sevă, emoțiile ating mintea,
Dând naștere unor stări nepopulate de mărunțișuri
O calmitate, dincolo de idei și simțuri,
Ce eliberează de orice resort trupul
Precum și ideile înrădăcinate.
Spiritul, cu gândirea sa proprie,
Dă naștere universului senin,
Pentru ca omul să-și contemple perfecțiunea,
Văzută prin ochii naturii înseși.
Pe pământ, soare, în cer, arbori
Dedesubt, adâncuri, sus, înălțare
În mijloc stă omul, zîmbind glorios,
După o izbândă asupra neputinței obișnuite
De-a contempla armonia lucrurilor mărunte
Ca manifestare a ideilor spiritului, a voinței
Și-a conștiinței netulburate în acele câteva ceasuri
Binecuvântate.
”Numai iubirea are importanță” el spunea,
”Numai iubirea te scoate din ceva, din acel ceva
Ce nici un nume nu merită”,
Dar este și are rostul lui, ca împlinire,
Ca împlinire a realizării într-un final,
De dincolo de gânduri multiple,
A esenței non-psihotice transcendentale.”