Pe o scenă întunecată, cu un singur reflector aprins la centru, un personaj cu mască care interpretează un monolog în fața unei comisii.
Monologul dintr-o piesă de teatru are în conținutul ei memorabila frază: Arta pare un ecou care-i cere unei umbre danseze.

Personajul se încurcă, uită următoarea replică și e nevoit să apeleze la improvizație pentru a-și continua monologul.

A: Nu, nu am uitat, doar că...(simulează până își găsește cuvintele) Încă nu sunt pregătită. De fapt, nu suntem niciodată pregătiți să începem. Mai ales acum, când suntem doar...amatori. Amatori în artă. Altfel spus, știm noi puțin despre ce e vorba, dar încă nu reușim să le placem și lor. (arată spre un public imaginar) Din cauza asta, nici nouă nu mai știm dacă ne place. Ne pierdem...(caută cuvântul) încrederea. (reia mai puternic) Încrederea în propriile noastre calități, în modul nostru de a ne exprima (mai încet) căruia nu-i putem spune artă pentru că, am aflat, arta e pentru artiști, iar noi...(încet și cu capul în pământ, ca și cum ar fi descurajată) suntem amatori.
(începe în forță, rememorând) Am citit undeva că totul ține de stare. Mai știți? Ca atunci când ați auzit un pian pentru prima oară, iar apoi ați aflat că există mișcări care pot urma fiecare notă, fiecare vibrație. Încă nu vă puteți scoate din minte acea imagine pentru că face parte din voi. (face o pauză și caută o concluzie)
Arta are puterea de a-și face simțită prezența. Cumva, când e prin preajmă, știm. Se vede, se aude, se simte și ne pătrunde până la ultima moleculă, ne ia până și ultima suflare. (ultima frază o spune dinamic, pare că rămâne fără aer la final)
(după o mică pauză)
Acum, putem începe. Suntem amatori, dar știm că am găsit ceea ce căutăm cu toții: emoția.