Rezidenta mea are unul din cele mai frumoase și caligrafice scrisuri de mână pe care le-am văzut vreodată.
Liniile sunt drepte, se întretaie în unghiuri perfecte și puținele curbe par desprinse din încercările lui Picasso de a picta ochi. Rândurile sunt o definiție a paralelismului și de un aliniament amintind de defilările SS. Nici un porcușor, nici o abatere de la spațiul adecvat începerii fiecărei fraze.
Practic senzația estetică atunci când ai în față o pagină scrisă de ea este supremă.
Din păcate pentru mine, ca și pentru alți colegi, conținutul este la fel de ilizibil de parcă ar fi scris în arabă (gând pe care l-am izgonit din minte datorită tendinței de a pune alineatul în stânga). Literele, în măsura în care pot fi distinse de fond, par mereu aceleași, dar totuși diferite de cele clasice, ca un pterodactyl de o dropie. Atunci cînd textul nu conține cifre sau punctuație te uiți la el mai nedumerit decât se uita un grenadier francez la hieroglife și tot ce poți spera este că nu există în text patternuri repetitive de tipul „dr. Cucu este un idiot incurabil” sau „iar m-a pus nătărăul să îi fac foaia de observație babei ăsteia”.
Regret imposibilitatea utilizării talentului criptic al Sorinei în scopuri militare, sunt convins că ar fi determinat sinucideri în lanț în rândurile criptografilor CIA dacă ar fi fost însărcinată cu redactarea prioceselor verbale de ședință ale Al Quaeda.
În același timp privesc fiecare pagină scrisă de plăcuta mea secundară ca o provocare, o posibilitate de a vedea dincolo de banalitate și de a lăsa imaginația proprie să se dezvolte...