atunci, într-o zi, mă îndrăgostisem. amestecam gânduri grăbite în cafeaua mea,
număram, calculam secundele
până când am ridicat ochii. unu doi trei. până la zâmbetul exersat.
într-o sintaxă periculoasă dintr-o conversație...cum se zice, casual? logica meu eșua.
vorbim metafore, dar ai putea să mă-ntrerupi chiar cu tine

cu un răspuns la întrebarea singură la care nu ai răspuns
pentru ce?


și-atunci, cum să mă îndrăgostesc, ce ironic,
îți mai zâmbesc înc-o dată, atotștiutor și platonic
în mijlocul unei banalități, mi-am mai aprins o țigară. unu doi trei.
știai? lumea trăiește afară.
și-apoi, din nou tu.

dar nu.