concluzia că dumnezeul meu e un regizor nebun
nu-mi vindecă răni. nu-mi vindecă
nevoia bolnavă de-a defini lucruri
așadar mi te transform într-un blender pe care-l înfig în castronul disocierilor mele
(tendința de-a rezuma totul la pași exacți linii precise proceduri
prestabilite vs plăcerea devenirii unui fluid care în drumul său
netezește colțuri)
și apăs pe buton.
și tot acest melanj această pastă care de fapt e rezultatul fericit
dintre simplificarea și complicarea simultană a lucrurilor
se numește doar într-un singur fel
și uite cum îmi scapă acum cuvântul