Dacă unu` mic cu picioare iuți ar mai avea noimă în contemporaneitate, sunt sigur că acum s-ar așeza la calculator și, obosit nevoie mare, cu ultima suflare ar tasta:
Veni Vidi Vici!
Omulețul a rămas viu în amintirea lumii fiindcă a murit anunțând gloria altora, ori eu, viu și sănătos încerc să-mi țin bucuria în frâu, să nu pară cumva că n-am tiv de modestie la minunea de caracter pe care mi l-a cadorisit bunuțul Dumnezeu și cu cuvinte simple să vă spun că am cunoscut Gloria!
Ei bine, Gloria nu e moldoveanca aia frumoasă cu zâmbet angelic și picioare până-n gât (despre care n-am să vă vorbesc, fiindcă fanteziile mă privesc!), nu e nici cine știe ce încununare a vreunor mărețe fapte de luptă, e doar numele hotelului unde am fost cazați...
Păi cum să nu vorbesc de locul unde calda primire ne-a făcut să ne simțim ca acasă?! Voiați să vă povestesc despre nenea taximetristul (acu` nu vă așteptați să-i fi reținut numele!) care n-a pornit aparatul de taxat și care, după câți bani ne-a cerut, m-a făcut să înțeleg că globalizarea a început de la noi, cu transferul de ”șmecherie” dinspre pârdalnicul București către piosul Nord românesc.
Ei, bine, aspectul e nesemnificativ și nu vă vorbeam de el dacă nu, curioși cum sunteți, m-ați fi tras de limbă.
Altfel, cazare bună, masă bună, oameni faini cu zâmbete largi pe cât le erau și sufletele. Ca acasă. Spun ca acasă pentru că am simțit cu adevărat această senzație. De fapt era și firesc să simt așa întrucât și anul trecut am fost în Suceava, laureat al aceluiași Festival-Concurs de Literatură ”REZONANȚE UDEȘTENE”, când am luat premiul doi la secțiunea proză scurtă.
Anul curent, înțelegând exigența jurizării, m-am întrebuințat conform și am fost răsplătit cu marele premiu ”Eusebiu Camilar” pentru lucrarea mea ”Little Beetle”.
Pentru cei care nu știu, de câteva ediții organizatorii au schimbat numele festivalului din ”Eusebiu Camilar” în ”Rezonanțe Udeștene”, întrucât comuna Udești, pe lângă marele scriitor, a dat țării și alți oameni de seamă dintre îi care menționez pe poeta Magda Isanos, pe jurnalistul și scriitorul Mircea Motrici.
Așadar, în măreața zi de 10 mai 2014, Carmen Șteiciuc - mentorul festivalului sus numit, după ce a anunțat câștigătorii secțiunilor reportaj literar și poezie, a trecut la proză scurtă și emoțiile au cresut. Era nițel trecut de miezul zilei când a strigat-o pe Raluca Ioana Râmbu pentru premiul trei, apoi pe Emilia Tabără câștigătoare a premiului doi. Deja eram fericit. Pentru cele mai înalte două poziții rămăsesem eu și Laurențiu Cavachi, un tânăr de doar 23 de ani, cu care m-am împrietenit anul trecut, întrucât și el a fost laureat al ediției anterioare, atunci el situându-se pe locul întâi, adică cu o treaptă mai sus decât mine. Ca o paranteză, urmare a prieteniei noastre am decis încă de atunci să trimitem lucrări pentru concurs de anul acesta și ne-am promis ca și dacă doar unul dintre noi va fi din nou pe podium, celălalt să-l însoțească la festivitatea de premiere.
Carmen Steiciuc, cât să mărească suspansul, ne-a țintuit cu privirea și a lăsat clipe lungi să treacă până când să anunțe câștigătorul locului întâi. Când l-a strigat pe Laurențiu am înțeles. Mie-mi lăsase ce-a mai rămas pe fundul tolbei...
Marele Premiu ”Eusebiu Camilar” și premiul revistei ”ATENEU” din Bacău!!!
Președintele juriului, prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu, când m-a văzut venind să-mi ridic premiul a exclamat: ”Aha, e de înțeles acum!” și cum eu nu înțelegem ceea ce el înțelesese, mi-a tradus substratul exclamării prin faptul că a apreciat în mod deosebit scrierea mea și că nivelui ei se explica de acum, datorită vârstei. În egală măsură m-a asigurat de valoarea lucrării și un alt membru al juriului, Vasile Spiridon, cel care mi-a înmânat premiul revistei ATENEU.
Din juriu au mai făcut parte și sunt onorat să-i menționez pe Adrian Dinu Rachieru, Gellu Dorian și Liviu Clement, întrucât întreaga echipă de jurizare m-au pus în fruntea câștigătorilor festivalului.
Cu marele premiu o dată înhățat, cu oamenii faini în preajmă, Dumnezeu bunuțul a făcut ca și vremea să fie de partea noastră. N-a plouat, n-a fost frig, dimpotrivă chiar înaintea premierii mele și soarele mi-a trimis cadou câteva raze jucăușe. Altfel cum am fi putut continua preumblarea noastră prin Udești, ce mereu se încheie cu vizita la casa memorială Mircea Motrici?!
Acolo, lângă o căruță ancestrală, ca și în ediția de anul trecut laureații și invitații (scriitori bucovineni și nu numai) au recitat din creațiile proprii, au vorbit despre festival, s-a cântat folk și s-a socializat. Gazdă minunată, doamna Rozalia Motrici nu ne-a lăsat să flămânzim. Nici să suferim de sete... Dintre toate bunătățile puse nouă pe masă, aș comite o mare nedreptate să nu pomenesc despre cozonacul amfitrioanei, căruia i-am dus dorul un an întreg. Și de această dată bijuteria aia de aluat bine dospit, copt până la pufoșenie și plin până dincolo de generozitate cu nucă, stafide și cacao trona în mijlocul mesei, tăiat în felii ușot mai groase decât degetul meu arătător.
Când mi-a venit rândul să mă cațăr în caruță, am vorbit despre începuturile mele ca scriitor, despre familie și prieteni, despre concursuri literare, despre organizatori și, nu în ultimul rând, am elogiat cozonacul. Am făcut-o se pare atât de bine că, pe de-o parte în scurt timp a dispărut și ultima firimitură de cozonac de pe masă și, pe de altă parte, doamna Rosalia mi-a pus într-o bocceluță modernă (a se citi pungă, plasă etc.) o jumătate de cozonac și alte bunătăți, să am la drum.
A fost frumos.
Am câștigat.
Vă povestesc, așadar...