parcă brațele mi s-au lungit de atâta dor
și au început să atârne pe jos ca niște șerpi, ca niște aproape oameni mergând târâș
încercând să intre adânc și să tragă ușa de la coșciug
să se învelească cu pământul
să tacă pentru totdeauna

să nu-mi plângeți începuturile
nici rădăcinile, nici ramurile care nu au atins norii
care nu au simțit ploaia, care au împrejmuit soarele în 7 secunde și s-au făcut scrum
să nu-mi plângeți inima de lemn și ochii de ceară

să râdeți
să spuneți
la umbra lui Gabi ne-am așezat
și am văzut cât de răsfirată e unitatea lumii
la umbra lui Gabi am luat pauza de masă împărțind un singur măr
și nu ne-a rămas în gât, nu am fost pedepsiți
nu s-a scris o poveste
și nici o pildă

doar o poezie
un sfârșit de poezie
pe care nu se încumetă să îl înceapă nimeni

acum
să închideți ochii
pe Gabi l-au tăiat de la rădăcină
și nici măcar nu se uscase

de trei ori cade
Amin!