Nu știu dacă ați observat dar există în zori, exact după ce soarele sparge orizontul, un moment în care ziua crede, ca orice om în copilăria sa, că nu va muri niciodată. E momentul în care, dacă te identifici cu împrejurul, reinventezi întoarcerea în timp. Am făcut-o pentru a mia oară acum câteva momente și am ajuns într-o zi de vară toridă în care nu mai era nimeni pe stradă cu excepția mea și a tatălui meu. Aveam vreo zece ani. Jucam tenis de picior și îi admiram pieptul gol în loc să calculez parabolele mingii. Așa aș vrea să fiu și eu cândva, tată, ca tine, gândeam privindu-i torsul acoperit de păr, ars de soare. Ciudat cum și de ce mintea ne întretaie viața cu crâmpeie de amintiri aparent banale. Nu conștientizăm, dar ele sunt bateriile ce ne țin activi. Memoria știe cel mai bine ce face. Ea nu e decât o sală mare de așteptare cu ceasurile oprite la diversele ore ale vieții în care am fost fericiți și habar n-am avut.