de fiecare dată când mă confrunt
cu mine însumi
și ne mutăm mai adânc în spațiul inimii
multe dintre voi ajungeți în față
traversând anotimpul acesta
scobit într-un grad de capitulare
împărtășind aceeași voce
guturală
aerul se schimbă
priveliștea se schimbă
până în punctul de gravitație
numit ziua tatălui

***

de fiecare dată când trag o linie
să văd cât de departe am ajuns
apare o greutate care trebuie rezolvată
iar timpul se prăbușește
în el însuși
ori în deschizătura unei clipe
după faza de umbră
savurând pe îndelete contracțiile
unei identități vechi
printre degete locuri neștiute defilează
corpuri întregi
fără să ne dăm seama

***

de fiecare dată când ne extindem
până la punctul de adăpostire
scobit în interiorul nostru
cufundați adânc în iluzie
ori într-o nevoie de atingere
și asta nu mai este o întâmplare
după marea migrație
o formă nouă învăluie
ca să putem ajunge aici
chiar înainte să ne naștem

***